Confesiuni

1526152_600688829985023_1173494324_n

„ Sunt o floare a primăverii. Înfloresc târziu, undeva pe la finele lui aprilie, dar nuanțele și mireasma merită așteptarea. Mă răsfăț în razele soarelui și mă las mângâiată de lumina zilei. Sunt un boboc în ale cărui petale sunt strânse zeci de vise. Frumoase. Simple. Îndrăznețe. Colorate. Magice. Sunt un soi ales. Mult prea sofisticat să fiu plantată în grădina oricui și mult prea simplu pentru a mă deschide oricărei atingeri. Nu am țepi pentru a mă proteja de cei care îmi vor răul însă am suficientă iubire încât să le pot schimba sentimentele. Am și eu ca oricare floare dreptul de a fi admirată. De a se vorbi despre mine. De a deveni faimoasă. Vreau să-mi arăt puterea, strălucirea, culoarea. Să mi se simtă parfumul și să fiu adorată pentru simplitatea mea. Da, sunt modestă, însă ca orice floare care se respectă îmi cunosc valoarea. Uneori, când ploile se abat asupra mea, mă retrag în mine și meditez la ceea ce mi se întâmplă. E singurul moment în care îmi pun în cumpănă ceea ce știu și ceea ce aș vrea să fac. Mama mi-a spus că numele meu înseamnă renaștere, viață, miracol. Anastasia. Un nume deosebit, aud de la toți cei cu care mă intersectez. Însă vreau să fiu și altfel pe lângă deosebită. Îmi doresc să fiu iubită, apreciată, protejată, mângâiată. Îmi doresc să pot cunoaște și alte mângâieri în afara razelor de soare. Oare cer prea mult ? O lacrimă erupe din centrul ființei mele. O lacrimă care înseamnă atât de multe. Dorințe. Gânduri. Vise nerostite. Oare e greșit să pleci și să-ți urmezi visele ? Să lași în urmă tot și să nu te mai uiți în urmă ? Ce s-ar întâmpla oare dacă aș încerca ? Dacă m-aș lăsa ademenită de celelalte flori ? De peisajele verde smarald care se văd în zare? De albastrul cristalin al apelor de munte, ale căror izvoare îmi susură în minte ? De orizontul senin și de răsăriturile pline de culoare ? Un singur pas dacă aș face și aș putea să văd dincolo de grădina care-mi împrejmuiește gândurile. Un singur pas și sunt convinsă că aș putea zbura de plăcere. Un singur pas și aș putea îmbrățișa fericirea …”  

 Prolog

” Fericirea nu vine niciodată la cei care nu reușesc să aprecieze ceea ce au deja.

Eu am avut-o și am pierdut-o.

Cum ? Când ? Unde ?

Nici eu nu știu.

Sunt întrebări la care nici acum nu am un răspuns.

Ce am în acest moment sunt o mulțime de gânduri , zeci de necunoscute și mii de trăiri.

Pe toate le am în suflet și toate își vor găsi liniștea în paginile acestei cărți.

Tot ce am în acest moment este confesiunea inimii mele și o vagă amintire a ceea ce a fost și nu va mai fi niciodată.

Este povestea mea dar este și povestea tuturor celor care au cunoscut iubirea.

Nu iubirea perfectă, dezinteresată, blândă, matură, ci iubirea neîmpărtășită.

Aceasta doare cel mai tare.

Și trece cel mai greu … ”

 

– Iubito, cred că Ana are probleme, mă întâmpină soțul meu cu o mină îngrijorată. Nu mă preocup întrucât Ana are mereu câte o problemă în dragoste, dar nu reușesc să-mi maschez nerăbdarea. Off, de s-ar maturiza odată, îmi spun în gând. Ana este cea mai mică dintre fetele mele. Are numai 20 de ani și îmi amintește foarte mult de mine. Până și încăpățânarea o moștenea de la mine. Dar, în ciuda asemănării, nu ne puteam înțelege. Nu știam unde greșisem în educația ei. Era singura dintre fetele mele care mă scotea pur și simplu din sărite. Bineînțeles că și Alex avea partea lui din vină. O răsfățase mai mult decât pe celelalte, și asta din cauză că era fata lui bună. Gabriela și Roberta erau fetele mele dintr-o relație care nu se terminase cu happy end, dar nici una dintre ele nu-mi știau secretul. Iar Alex, ei bine, îl făcusem să jure că nu o să-l dezvăluie niciodată. Avusesem și eu parte ca toți tinerii de greșelile tinereții, greșeli pe care doream să le ascund și să nu iasă la iveală niciodată. Aveam 45 de ani și aveam o carieră în plină ascensiune. Publicasem 5 cărți care deveniseră în scurt timp best seller și lucram la încă una la fel de promițătoare. Dacă ar fi să mă descriu aș spune că sunt o femeie puternică. Și cred că asta spune tot despre mine.

–   Nu te îngrijora, dragule, doar o știi. O să-și revină. Bag mâna în foc că iar suspină după tânărul acela neglijent. O să-i treacă cât de curând.

–  Dacă aș putea cumva să o scutesc de toate aceste neplăceri, îmi spuse soțul meu, pe un ton trist. Alex era un bărbat blajin. Poate că bunătatea fusese un atu considerabil în acceptarea cererii lui în căsătorie. Aveam nevoie de suport, de un bărbat puternic care să mă ajute să trec prin greutăți și apăruse el în viața mea. Nu m-am îndoit nici o secundă că aveam să-l iubesc, deși nu existase între noi pasiuni fulgerătoare. Dragostea era pentru noi o oază de liniște și perfecțiune. Acestui bărbat frumos și atrăgător îi datoram supraviețuirea.

– Știu, dragule, dar fiecare trebuie să câștige propriile bătălii. Ana este la vârsta la care nu știe ce vrea. Nu o interesează nici o carieră, nu dorește să se înscrie la nici o facultate, e o rebelă și nu pot să nu mă întreb dacă și tu ai avut o astfel de latură în tinerețe. Alex mă mângâie blând pe obraz și-mi dădu un sărut scurt dar cald.

–  Cred că știi prea bine cine a fost rebelul în tinerețe, mi-o întoarse el cu viclenie. Nu aș fi atât de îngrijorat dacă ar fi mai apropiată de noi, dacă ar avea încredere să ne spună ce anume o tulbură atât de rău.

–  O să merg eu la ea. Unde este , în cameră ?

–  Da, a urcat plângând scările, cred că nici nu m-a văzut.

– Fă-ne o cafea, dragule. Se pare că voi avea nevoie de o cantitate dublă. Mi-am lăsat geanta diplomat de măsuța din living, m-am descălțat de pantofii incomozi pe care-i purtasem mai mult din obligație și mi-am dat drumul la păr. Ședința cu reprezentantul editurii fusese un chin pentru mine. Tipul aceea nu-mi plăcea deloc. Și nici faptul că insista să scriu un roman tip jurnal. Doar nu aveam să-mi pun viața pe hârtie, indiferent de succes. Am bătut ușor de câteva ori în ușa de la camera Anei. O auzem cum plânge încetișor și-mi imaginam cum strânge în brațe perna. Știam prea bine care e simptomul unei astfel de stări. Întrebări, gânduri, amintiri și mai apoi frămânări. Trecusem și eu prin asta, deși nu aveam să recunosc niciodată. În fața tuturor eram o femeie rece, calculată, puternică. O regină de gheață. Nu-mi plăcea s-o recunosc, dar mă purtam ca atare. Viața mă învățase lecții dure iar eu luasem notițe ca o elevă silitoare.

–  Ana, draga mea, deschide. Sunt mama.

–  Lasă-mă singură, te rog. Vreau să stau singură.

– Vorbește cu mine, Ana. Ți-am spus că poți să ai încredere în mine. Te înțeleg mai bine ca oricine. Haide, deschide ușa.

–  Mamăăă, se auzi dinăuntru vocea ei stridentă de fetiță enervată. Dar, știam că avea să-mi deschidă. Doar era fata mea. Îți permit să stai cu mine, dar nu să pui întrebări, mi-a spus imediat ce a deschis ușa. Era în ultimul hal. Părul părea să nu mai fie spălat de zile , machiajul îi curse în dâre neatrăgătoare, maieul îi era pătat de înghețată și alte porcării pe care evident le mâncase cu furie, fără să țină cont de calorii.

–  Ana, draga mea, ce naiba ți s-a întâmplat ? am întrebat-o neliniștită. Era mai rău decât o văzusem vreodată.

– Ți-am spus fără întrebări, mamă. O să plec, dacă nu ai de gând să taci.

– Cred că am dreptul să știu ce te-a adus în starea asta. Și nu plec de aici până nu o să aud ce se petrece de fapt. Și nici tu. M-am ridicat din pat și am închis ușa cu cheia, pe care am luat-o și am pus-o în buzunarul blazer-ului.

–  Mă înnebunești. Nu înțelegi că nu vreau să vorbesc ? Că trebuie să mă gândesc la ce voi face după ce-mi voi plânge toate lacrimile ?

–   Ana, nu te comporta ca ultima lunatică, te rog. Ești o fată inteligentă în ciuda proastelor decizii de până acum. Nu te-am crescut ca să te comporți ca o sălbatică. Este vorba despre prietenul tău , Rareș ? Ana mă privea ca și cum eram cel mai aprig dușman al ei. Vedeam în sufletul ei ca într-o carte deschisă. Știam că se întâmplase ceva mult mai grav decât credeam eu fiindcă fiica mea nu se comportase niciodată ca acum. Uite, dacă nu vrei să vorbești, o voi face eu. Îți voi adresa întrebări și voi încerca să ghicesc ce ți s-a întâmplat. L-ai prins cu vreo fată ? Ana nici măcar nu a clipit. Ok. Haide să vedem. Cel puțin are legătură cu el ? Ana ridicase ușor ochii la mine părând că vrea să spună ceva, apoi și-a băgat capul în pernă și a început să plângă ușor. Îl iubești pe Rareș iar el nu-ți răspunde la fel ? Nici de data aceasta nu a dat nici un semn. Îl știam pe Rareș din vedere. Venea deseori ca să o lase acasă pe Ana. Nu-mi plăcea, sau poate nu-mi plăcea pericolul pe care părea să-l emane. Era un tânăr frumos, căruia nu-i păsa de vestimentație sau bune maniere. Iar faptul că conducea o motocicletă îl făcea să pară mai paria decât realiza. Părea de pe altă lume. Nu eram o snoabă, dar trebuia să recunosc că mă deranjau comentariile vecinilor care păreau să le spioneze orice mișcare. „ Vai, Ana, nu îmi dau seama cum poți să lași așa frumusețe de fată să-și petreacă timpul cu un asemenea ratat. ” , mă tot admonesta o vecină. Însă cu toate relele afirmații despre prietenul fiicei mele, nu-i interzisesem niciodată să se vadă cu el. Odată , într-un moment crucial al vieții mele, luasem decizia că indiferent ce s-ar întâmpla nu mă voi amesteca niciodată în relații copiilor mei. Și cu toate că îmi era destul de dificil, reușisem să fac față tuturor provocărilor. Până acum. Draga mea, vom sta aici toată noaptea până descoperim motivul stării tale. Ana continua să persiste în tăcerea ei. Părea înfrântă. În acea secundă, văzând-o ca un fluture rănit, m-a izbit în mine imaginea mea în clipa în care medicul mi-a spus că sunt însărcinată. Eram tânără, singură și mi-era teamă. Și la fel arăta și Ana. Dumnezeule, mi-am spus în gând. E însărcinată. Porcul ală nu și-a putut ține scula departe de fata mea. Voiam să strig de furie. Voiam să sparg, să arunc totul din jurul meu. Pereții păreau să se prăbușească pe mine. Retrăiam din nou momentul în care știam că nu aveam să fac avort. În ciuda sărăciei, în ciuda fricii și a singurătații știam că nu putea să renunț la copil. Am plâns zile întregi. Când nu eram prea obosită de la munca mizeră pe care o făceam ca să mă întrețin, plângeam în garsoniera sărăcăcioasă până îmi secau ochii. Știam prin ce trecusem, câte îndurasem, dar niciodată nu crezusem să mai trec prin așa ceva. Probabil că gemusem în durerea mea căci Ana își ridicase privirea la mine.

– Mamă , m-a chemat îndurerată. Era fiica mea. Și Dumnezeu să mă ajute avea nevoie mai mult ca oricând de mine. De familia ei. Era atât de tânără și naivă. Doream să o cert, să o bat, să-i strig cuvinte rele ca să o fac să realizeze ce făcuse, dar cum puteam să-i fac așa ceva propriei mele fiice . Era distrusă. La fel ca și mine.

–  Iubit-o, i-am spus și am întins către ea brațele. Doamne, cât o iubeam. Și nu putusem să fac nimic ca să evit această situație. Ana s-a refugiat în brațele mele. Știa că eu știu. Plângea cu suspine și tremura în brațele mele. Ce mamă ar fi putut să-și certe fiica ? Ce mamă ar putea-o alunga crezând că ar fi făcut-o de rușine ? Căci indiferent de timpul în care ne aflăm sarcina în afara căsătoriei va rămâne mereu un tabu. Poate că ar fi existat mame care ar fi procedat altfel. Dar eu eram mamă înainte de toate. Înainte de a fii femeie, prietenă , soră eram mamă. Am știut în acel moment că eram singura care puteam aduce pace în sufletul plin de amărăciune al fiicei mele. Ea știa că greșise. Iar copilul din pântec avea să-i aducă aminte toată viața de această greșeală a tinereții. Eu puteam să-i schimb această percepție, puteam să-i arăt că se poate iubi și în altfel de condiții. Era timpul să renunț la nenumăratele mele măști și să mă arat familiei mele așa cum sunt cu adevărat. Pentru mine era o adevărată tortură fiindcă secretul meu avea să zdruncine din temelii această familie, și poate avea să ducă la pierderea propriilor copii. Dar, era ceva ce trebuia să fac. O știam în sufletul meu. O parte din mine era fericită că venise timpul să mă arăt lumii așa cum sunt cu adevărat, dar celeilalte părți îi era teamă. O teamă teribilă care-mi cuprinde sufletul bucată cu bucată.

Ca prin vis am auzit ciocănituri la ușa. M-am ridicat și i-am deschis ușa. Alex m-a privit tăcut , parcă înțelegând și anticipând ce urma să-i spun. Era atâta blândețe și atâta înțelegere în privirea lui încât l-am iubit și mai mult decât aș fi putut-o face. A lăsat tava pe măsuța de lângă pat și a tras-o pe Ana în brațele lui. Îmi venea să plâng dar mă abțineam spre binele Anei.

–  Draga mea, uită-te la mine te rog, îi spuse Alex cu căldură. Haide, iubit-o. Știu că ești rănită. Și ai impresia că ești singură. Și în fața ta este un hău imens. Însă sunt aici. Și mama ta fel. Și surorile tale sunt la parter. Cu toții suntem alături de tine. Orice ar fi poți să ne spui. Ana își ridicase fața plină de lacrimi și ne priviea cu un aer absent. Părea că este și că nu este cu noi. Mintea probabil îi rătăcea încercând să găsească soluții.

–  Tată…eu , îmi pare rău, șopti ea, tremurând toată.

–  Și mie îmi pare rău că nu am putut evita asta. Lacrimile tale îmi străpung sufletul, fiica mea.

Am ieșit din cameră și am coborât în living. Fetele erau acolo și erau îngrijorate.

–  Mamă, ce s-a întâmplat, mă întrebă Gabi, cea mai mare dintre fete. Avea 27 de ani , o carieră promițătoare în jurnalistică și era logodită de 3 ani. Era cea mai bine realizată dintre fetele mele. Era puternică, calmă, caldă și iubitoare. Semăna atât de mult cu tatăl său.

– Ana este însărcinată, fetelor. Are nevoie de tot suportul nostru, am spus eu dintr-o suflare. Le șocasem. Vedeam asta pe fețele lor. Nu se așteptau cum nici eu nu o făcusem.

– E copilul lui Rareș ? întrebă Roberta, revenindu-și prima.

– Nu știu. Nu am întrebat. Și ea nu poate răspunde. Este la fel de șocată ca și noi, și nu pot decât presupune că el a părăsit-o când a auzit că a rămas însărcinată. Bănuiesc că al lui este, din moment ce este singurul pe care l-am văzut cu ea.

–  Doamne, cum este ea, mamă ? Cum se simte ?

– Nu aș putea să vă explic că să înțelegeți. Și voi nu ați putea s-o faceți, nu cu adevărat, dragele mele. Doar cine a trecut printr-o astfel de situație poate înțelege.

– Și atunci, cum o putem ajuta ?

– Fiind alături de ea. Evitând să punem întrebări. Eu o să mă plimb puțin dar voi reveni în scurt timp. Și când o voi face, voi avea nevoie de voi sus. Este ceva ce trebuie să fac, să spun. Aveți nevoie să știți iar eu am nevoie să mă descarc. Dumnezeu știe cât de mult am suferit. Este momentul să-mi dovediți că sunteți mature, că puteți gândi, că puteți lua propriile voastre decizii. Tu, Gabi, ești aproape să înveți cum să fii soție, iar tu Robi ești deja o femeie. Fiecare dintre voi sunteți niște femei extraordinare și eu mă simt mândră să fiu mama voastră. Știu că nu am fost mama model la care vă așteptați. Mama care face clătite la micul dejun și citește seara povești. Mama care vă învelește înainte să dormiți și care vă învață cum să vă machiați. Mama care este înainte de toate prietenă și mai apoi părinte. Vă iubesc și v-am iubit mai mult decât vă închipuiți. Și îmi doresc foarte mult ca mărturisirea mea să nu vă afecteze sentimentele. Sper să nu o facă. Dar , dacă totuși o va face, aduceți-vă aminte că tot ce am făcut a fost pentru voi.

–  Mamă, nu te înțelegem. Ce vrei să ne spui ?

–  Nu  acum. Am nevoie de puțină liniște. Urcați la Ana. Voi venii și eu imediat.   Mi-am luat șalul gros și am ieșit în grădină. Visul meu de tânără a fost să am o casă imensă și o grădină superbă cu multe flori. Visam mult când eram tânără. Eram naivă și crudă în ale vieții. Nu știam mai nimic dar erau atâtea pe care mi le doream. Împinsă de visuri, de scopuri înalte am pășit într-o lume egoistă, murdară și diabolică. Am văzut chipuri frumoase schimonosite de ură, am văzut trupuri perfecte murdare de păcat, am văzut minți strălucite invadate de invidie. Am fost martora transformării oamenilor, schimbării sufletelor și a principiilor. Am văzut cât de repede se poate murdări un suflet și cât timp durează să cureți mizeria interioară. Am văzut care este prețul minciunii, al trădării și al invidiei. Și am cunoscut partea urâtă a celor sărăci sufletește. Am învățat să supraviețuiesc și să mă îndepărtez cumva de toată murdăria. Mi-am educat copii așa cum am crezut de cuviință, cu iubire de Dumnezeu, de oameni, cu blândețe și iertare de semeni. Nu am dorit ca ei să fie naivi, dar inocența este ceva cu care te naști și de care scapi la maturitate. Nu am vrut ca ei să cunoască suferința dar am știut că nu-i pot ține într-un glob de cristal. Am suferit foarte mult timp și uneori am vrut să renunț. La toate. Să mă nasc din nou. Să nu am trecut. Dar am supraviețuit. Alex a fost lanțul de care m-am agățat în viața. Limanul meu. Colacul de salvare. Lui îi datorez ceea ce sunt astăzi. El este călcâiul lui Ahile pentru mine. Nu aș suporta să i se întâmple ceva. Mai degrabă m-as sacrifica eu decât să-l pierd. Nu știu dacă știe cât de mult îl iubesc. Poate că simte ceva. Dar niciodată nu i-am spus-o. Am ținut în mine cuvintele ca pe niște comori de mare preț. Mi-a fost teamă că dacă am să le spun o să-și piardă din magie și o să fie ceea ce sunt deja, doar vorbe.  Îmi e teamă să spun ce simt. Poate din acest motiv lumea mă consideră rece și calculată. Îmi este teamă să nu pierd oamenii pe care îi iubesc, să nu rămân singură din nou. Dacă este ceva de care să-mi fie teamă, ei bine, aceasta este singurătatea. Aerul rece îmi străpungea sufletul. Lumea mea perfectă se zgâlțâise. Și dacă nu făceam ceva rapid, lumea mea,atât de atent construită, se dărâma la picioarele mele. Trebuia să o fac. Puteam să o fac. Mi-am întors pașii către intrare și am urcat scările cu teama inoculată în suflet. Aveam 45 de ani, dar eram la fel de nepregătită ca la 18 ani.

–   Alex, am șoptit. Soțul meu m-a privit și a înțeles ce trebuie să fac. Dragul de el, părea că citește în mine. Mă întrebam uneori dacă iubirea pentru mine îi dădea puterea aceea de a ști ce se petrece în sufletul meu.

– Fetelor, mama voastră are să vă spună ceva. Este foarte important pentru ea așa că vă rog să nu o întrerupeți. Întrebările se vor pune după. Iubit-o, ești sigură ? m-a întrebat apucându-mi cu gingășie mâna ca pentru a-mi da curaj.

–  Este timpul. M-am așezat pe fotoliu în fața fiicelor mele. Părea că sunt o condamnată în fața inchiziției. Și așa avea să fie. Ana se oprise din plâns și era înconjurată de brațele surorii ei. Am respirat adânc și mi-am început confesiunea.

 

Capitolul 1

” Am pornit în călătoria vieții mele într-o dimineață superbă de vară. Îmi întorceam capul înapoi de fiecare dată când făceam un pas înainte, dorind să pot lua odată cu mine și ceea ce rămăsese în urmă. Căldură, frumos, simplitate, culoare, parfum, amintiri, flori iubite ale sufletului meu. Am vărsat câteva lacrimi de despărțire dar fără să mă vadă nimeni, fără să-mi știe nimeni dorul, gândurile, sentimentele, pentru că luasem o decizie, poate cea mai importantă decizie din viața mea. Mi-am scuturat petalele prăfuite și mi-am spus că e timpul să merg mai departe și să trec peste golul din suflet. Grădinile erau din ce în ce mai frumoase. Culorile erau altfel decât văzusem până atunci. Mai vii, mai fermecătoare. Totul era complet nou pentru mine, extraordinar și surprinzător. Am descoperit că frumusețea nu este ceea ce știam eu. Credeam că și eu sunt frumoasă, dar aici, departe de tot ce cunosc, lucrurile stau diferit. Florile care mi-au ieșit în cale râdeau și glumeau pe seama petalelor mele. E adevărat că sunt epuizată și am nevoie de câteva momente ca să-mi trag sufletul însă nu cred că arăt atât de jalnic. Continui să merg cu capul sus și cu tulpina dreaptă. Îmi spun că nu-mi pasă ce cred ei despre mine, însă șușotelile lor mă dor și mă apasă. Într-un ochi de apă cristalină mă privesc uimită. Eu sunt acolo oare ? Petalele îmi sunt zdrențuite. Și-au pierdut culoarea. Parfumul. Catifelarea. Trebuie să renunț la ele, mi-am spus în gând. Însă mi-era tare greu pentru că ele erau tot ce-mi mai rămăsese de la Floarea Mamă. M-am așezat printre firele de iarbă de la marginea izvorului și am început să plâng neputincioasă. Cine ar fi crezut că lumea poate fi atât de rea? Atât de egoistă ? Că frumusețea contează mai mult decât bunătatea sufletului ? Că suntem categorisiți și împărțiți pe clase sociale ? Că eu, prințesa grădinii mele, aici nu sunt decât o simplă buruiană … Cu cât plângeam mai mult cu atât se făcea mai senin în gândurile mele. Cu atât mai mult înțelegeam de fapt că eu sunt cea care ar trebui să facă ceva și nu să mă resemnez neputincioasă. Știam că avea să-mi fie greu, bănuiam că o să mă aștepte momente care mă vor face să regret, însă știam și că nu pot rămâne așa o viață întreagă. M-am ridicat și mi-am scuturat petalele ofilite. Cu regret în suflet am renunțat la ele, considerând că era un sacrificiu care trebuia făcut pentru a putea reuși. În acea clipă, stând în fața ochiului de apă și privindu-mi reflexia mi-am promis că nimeni nu avea să mă mai doboare sau să mă facă să mă simt vreodată inferioară. Am realizat în momentul acela că toţi avem în noi o neştiută rezervă de energie, care izbucneşte când viaţa ne pune la încercare. Cea mai mare satisfacție nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut.”

 

„  Ai grijă la alegerile pe care le faci, căci ele dau sens vieții tale. ” – Rita Drumeș

 

Numele meu adevărat este Anastasia Marcu. Am 18 ani și o mulțime de visuri. Provin dintr-o familie modestă dar cu frică de Dumnezeu, și sunt cel mai mare dintre copii. Mai am o soră mai mică cu 4 ani. În afară de faptul că amândouă suntem brunete, înalte și slabe nu mai e nici o altă asemănare între noi. Suntem diferite așa cum sunt două păstai de fasole în teacă, una indiferentă și efervescentă, cealaltă visătoare și încăpățânată. Părinții noștri au încercat să ne apropie dar cu cât le erau de mari eforturile cu atât mai mare devenea distanța care ne depărțea. După absolvirea bacalaureatului cu note destul de mari, am decis că trebuie să plec. Întotdeauna visasem la o carieră a mea, deși habar nu aveam ce voi face. Nu era nimic care să-mi stârnească pasiune. Credeam că-mi place avocatura, apoi după ce am citit primele pagini dintr-un tratat de istorie mi-am dat seama că nu eram făcută pentru asta. Apoi, m-am gândit că-mi place să predau și că voi urma facultatea de litere. O săptămână de meditație cu copii vecinilor m-au lecuit permanent și de această pasiune. În cele din urmă visam cu ochii deschiși la o carieră în armată. Ca fizic eram omul potrivit. Însă în primele zile de examen, când coordonatorul mi-a adresat câteva cuvinte cu tentă de ordin, am zbierat la bietul om și apoi am ieșit cu un mers triumfător pe porțile academiei , fără să-mi mai doresc vreodată să am de-a face cu armata. Eram o tânără indecisă. Dar visătoare. Și extrem de naivă. M-am înscris cu ultimii bani primiți de acasă la facultatea de Geografie, visându-mi bineînțeles ghid turistic. Și cum ai mei nu-și permiteau să mă țină în facultate, m-am angajat a două lună venirii mele în București, capitala țării, orașul promisiunilor. Cum nu știam să fac mare lucru fiindcă abia terminasem liceul și nimeni nu angaja tineri naivi, a trebuit să accept prima ofertă. Mințisem în CV că nici eu nu mai știam care era adevărul. Scrisesem că vorbeam limba engleză deși eu nu știam decât să spun Hello și Goodbye, că tastam cu rapiditate și precizie când eu nu văzusem în viața mea un calculator, că făcusem practică la o firmă micuță din orașul meu ca și secretară. Din tot ce scrisesem acolo, nu era adevărată decât vârsta și domiciliul meu și studiile. Dar, știam că voi face față oricăror obstacole. Într-o zi am dat din greșeală peste un afis, lipit în geamul unei clădiri înainte din centru. Scria că se caută recepționere și că experiența nu este necesară dar va fi un atuu. Am intrat plină de îndrăzneală, considerând în gândul meu că acela a fost un semn predestinat. Am cerut informatii suplimentare de la un domn îmbrăcat la costum, staționat în fața ușii de la intrare care mă privea cu un aer dezaprobator. Dar eu eram încăpățânată și știam că nu am să plec până ce nu obțineam postul. Nu aveam CV la mine, dar asta nu m-a împiedicat să-i spun domnului că am venit pentru postul menționat în anunț. După o scurtă privire, m-a rugat să aștept după care s-a pierdut în holul lung, din care nu vedea mare lucru. Nu știam ce firmă este, cu ce se ocupă, dar aveam încredere că mă voi descurca. Eram emoționată oarecum fiindcă acesta trebuia să fie primul meu job. A revenit după câteva minute și m-a rugat să îl urmez. Nu m-am gândit nici o secundă că avea să mi se întâmple ceva rău. Probabil eram protejată de optimismul și candoarea tinereții. În drum spre biroul managerului, am aflat puțin mai târziu de la domnul în costum că urma să țin interviul cu marele boss, am observat cu coada ochiului mai multe mese în culori diferite, o mulțime de aparate de joc și oameni. Foarte mulți oameni. Bărbați și femei laolaltă. Toalete luxoase. Fum de țigară. Și muzică infernală. Mă dezamăgise ceea ce văzusem acolo, fiindcă eu nu aveam nici toalete luxoase și nici nu fumam. Nu aveam nici cea mai mică legătură cu persoanele din celelalte încăperi. Urcând scările, am observat într-o mică încăpere ale cărei uși rămăseseră întredeschise, fete tinere în sutien și bikini ce păreau că probează diferite costume. M-am mirat în sinea mea gândindu-mă la dezinvoltura fetelor, eu mă schimbam întotdeauna la baie, fără prezența nimănui. Așa credeam că e decent și aș fi murit de rușine dacă eu eram una din acele fete semi-dezbrăcate. Am ajuns în fața unui birou imens, care avea ușile deschise. De cealaltă parte, tolănit într-un fotoliu stătea un bărbat în costum. Avea în jur de 30 și ceva de ani, bine făcut, cu început de chelie. Fuma din ceva ne nu mai văzusem până acum, și despre care am auzit cu timpul – narghilea. Era turc get -beget. Nu știa română așa că interviul avea să se țină în engleză. Nu-mi era teamă, deși știam că nu aveam să mă înțeleg cu domnul turc. Mă întrebam în timp ce-l studiam fără rușine dacă era adevărat ce citisem și auzisem despre această nație, că bărbații aveau mai multe femei. Am zambit în sinea mea de gândurile mele nărăvași și cel mai sigur zâmbetul mi-a scăpat oarecum și în exterior fiindcă l-am văzut raspunzându-mi cu un zâmbet larg. Îmi vorbea pe un ton cald , răspicat dar ceea ce mă uimea era faptul că înțelegeam ca prin vis ceea ce -mi spunea. Mai greu era să-i vorbesc. Dar aveam să trec eu și prin asta. Filmelele în engleză aveau și ele contribuția lor la educarea mea. Cel puțin înțelegeam. Restul nu mai conta. Am trecut cu yes sau no la întrebările scurte ale managerului, care s-a prezentat scurt , Mehmet. Îmi spune Anastasia accentuând grav „s„-ul de parcă îi aparțineam, lucru care mă făcea să tremur. Cu toate că nu părea periculos, mi-am dat seama că nu trebuie să fiu prea drăguță cu acest prinț al orientului. Era atrăgător dar pentru o fată de 18 ani , nu avea nici un farmec. Pentru mine, ceea ce era deosebit la el, era faptul că amândoi eram doi străini. Am încheiat interviul cu uimitoarea întrebare : „ When do you wish to start ? La care am răspuns fără ezitare : „ now „. Mi-a zâmbit , probabil uimit de neașteptata mea dorință de a munci și a a ridicat receptorul formând o singură cifră. Aproape imediat o tânără superbă a intrat în biroul lui și mi-a spus că o să mă ajute să mă instalez și o să-mi arate ce trebuie să fac. Am stat în seara aceea până la 5 și jumătate dimineața, dorind să învăț cât de mult pot în cel mai scurt timp posibil. Nu discutasem despre salariu, dar știam din auzite că angajatorii te țin mai întâi în perioadă de probă, ca mai apoi să-ți facă contract. Iar eu voiam să fiu atât de bună, încât să obțin postul. Mi s-a dat o uniformă de culoare roșie, dintr-un material scump și rezistent, insă probându-l mi-am dat seama că sunt prea înaltă pentru fusta care de-abia îmi acoperea fundul, iar sacolul, ei bine și cu acesta aveam oarece probleme fiindcă se încăpățâna să se muleze pe formele sânilor, scoțându-i în evidență. Oglinda îmi arăta o fată necunoscută, o fată pe care nu voiam să o mai văd. Am aruncat cât colo uniforma și am cerut pe un ton tăios o uniformă decentă. Mi s-a spus că toate fetele poartă astfel uniforme și nu există altceva pentru mine. A fost prima dată când m-am certat groaznic cu frumusețea brunetă care-mi fusese de ajutor, însă aveam impresia că ei mă credeau o curvă. Am realizat cu groază, în timp ce trebuia să sosească managerul că nu rezistasem la noua slujbă nici măcar o zi. Ce ghinion. Însă cazinoul, aveam să aflu în prima noapte de la frumusețea brunetă pe nume Amelia, că această clădire magnifică era un cazinou, un loc al viciilor și al desfrâului. Dar mie nu-mi păsa atâta timp cât eu făceam un lucru decent și primeam și bani pentru asta. Mehmet și-a aruncat o singură privire asupra mea și a înțeles totul. Am vrut să-i explic dar nu știam cuvintele, așă că m-am bâlbâit în română, spunându-i că vreau un costum decent. A ieșit afară cu Amelia, după care s-a întors și mi-a zâmbit. It’ s ok, mi-a spus șoptit și m-a strâns de mână ca să mă încurajeze. Apoi a spus ceva despre curaj și a ieșit . În urma sa a rămas un parfum ciudat de narghilea, care-l prindea de minune. Eram bucuroasă, știam că o să primesc uniformă nouă. Și eram și mai bucuroasă că aveam în cele din urmă un job. Visam cu ochii deschiși la zilele ce vor urma, zile fără griji, fără remarci negativiste din partea părinților, fără întrebări, fără sărăcie. Într-un moment de exuberanță am trecut pe hârtie și-n gând toate lucrurile minunate pe care puteam să le cumpăr. Zilele au trecut și cazinoul era a doua casă pentru mine. Orice mă nemulțumea, le lăsam în grija lui Mehmet. Părea un om bun în ciuda comentariilor răutăcioase. Se vorbeau multe în cazinou. Nu peste mult timp s-a zvonit că Mehmet a dorit-o în patul său pe frumoasa Amelia și a avut-o. Iar ea în două săptămâni conducea cu o mână severă caseria cazinoului. Se zvonea că eu eram următoarea în patul lui Mehmet. Dar eu nu-mi făceam griji. El era un bărbat manierat, care-mi permisese să-i vorbesc în română, care-mi lungise fusta cu 5 cm și care-mi cumpărase un maieu de piele pentru sacou. Îmi părea că el putea să mă vadă așa cum eram eu de fapt, o fată din provincie, simplă, cu principii și nu puteam să mă gândesc că el ar vrea să se culce cu mine. Nu eram urâtă dar nici o mare frumusețe nu eram. Mă consideram o fată obișnuită, naturală, și nici prin gând nu-mi trecea să concurez cu picioarele interminabile încălțate în pantofi strălucitori de la cazinou. Între mine și ele era o mare diferență și în ciuda faptului că eram cu toatele în aceeași încăpere mă simțeam la mii de km depărtare. Nu le împărtășeam nici gustul pentru îmbrăcăminte, nici pentru bărbați. Nu aveam subiecte de discuție în afara celor de serviciu. Bănuiam că erau puțin invidioase pe mine, pentru că Mehmet îmi adresa întreaga lui atenție, până și zâmbetele îmi păreau adresate. Erau când momente de armonie, când clipe de neliniște. Însă nu eram deranjată de atitudinea celorlalți pentru că știam că eu sunt diferită. Într-o dimineața a sunat telefonul de interior. Butonul 3 pâlpâia nerăbdător. Știam că este Mehmet care-mi dădea întotdeauna bună dimineața astfel. Era ca un ritual al nostru. Era un bărbat răbdător și îl respectam pentru că îmi dăduse o șansă adevărată, că mă acceptase în ciuda faptului că nu știam mai nimic.

–        Bună dimineața, i-am spus zâmbind cu receptorul la ureche.

–        Anastasia, vino te rog în biroul meu, mi-a spus accentuându-mi ca întotdeauna numele. Stilul acesta special al lui de a rosti unele cuvinte îmi dădea fiori uneori.

–        Sigur, imediat. Era prima oară când mă chema în biroul lui. Nu știam la ce să mă aștept. Eram nervoasă și nu știam ce este acea emoție care lucra înăuntrul meu în timp ce urcam scările. Am bătut de două ori scurt, uimită de faptul că găsisem ușa închisă. Am intrat și l-am găsit ca întotdeauna, relaxat în fata ceștii de cafea cu narghileaua lângă el. Nu mi-a mai zâmbit așa cum o făcea mereu. L-am privit și m-am apropiat de el. M-am așezat fără să cer permisiunea pe fotoliul din fața lui. Stăteam față în față, încercând să-i descifrez fiecare cută apărută recent pe chipul lui. Îl găseam schimbat. Și nu înțelegeam.

–        Anastasia, ai încredere în mine, m-a întrebat ? Vocea îi era schimbată. Tonul la fel. Dintr-odată încăperea îmi părea sumbră. Mehmet îmi era prieten, într-un fel. Un prieten căruia nu-i făceam confidențe dar care înțelegea fără să fie nevoie de cuvinte. Era poate, la momentul acela singurul care-mi înțelegea felul de a fi.

–        Da. Tu ai ? L-am întrebat cu îndrăzneală. Întrebarea l-a uimit, fiindcă ochii i-au strălucit pentru o secundă. Apoi s-a retras în carapacea lui.

–        Da, am, mi-a răspuns după câteva momente de gândire.

–        Atunci spune-mi ce-i acest mister. Ce se întâmplă, Mehmet ?

–        Soția mea a cerut divorțul. Vrea să plece cu fiul meu înapoi în Turcia, mi s-a destănuit el. Nu știam ce să cred. Nu știam ce să fac, cum să-l ajut. Mă simțeam neputincioasă și mânioasă că nu-i puteam oferi ajutorul de care avea atâta nevoie.

–        Ce vrei să fac eu, Mehmet ? Cum pot eu să te ajut ? L-am întrebat, de data aceasta mai clar fiindcă nu știa foarte bine română.

–        Vreau să mă însoțești acasă, mi-a spus pe un ton atât de rece încât am simțit răceala în suflet. Însăți cuvintele mă insultau prin simpla lor pronunție.Nu am pe nimeni care să mă ajute să-mi strâng bagajul și nu mă simt în stare să mă întorc acolo, a continuat pe un ton mai cald. Slavă Domnului, înțelesesem greșit.

–        Sigur că vin, i-am răspuns pe un ton care părea să spună – asta e tot ? Nu mi se părea ceva greșit, doar ajutam un prieten să-ți facă bagajul.

–        Ești sigură , Anastasia ? Acolo o să fie și soția mea. La fel și soacra mea. Nu vreau să trec singur prin toată povestea asta, dar nici nu vreau să-ți fac vreun rău, încerca el să se explice. Dar nu mai aveam nevoie de explicații. Eram decisă. Și fericită că puteam să-l ajut pe omul care-mi oferise un sprijin fără să știe câtă nevoie aveam de așa ceva.

–        Mai sigură ca oricând. Ai nevoie de cineva, iar eu sunt persoana potrivită. Cum te simți ?

–        Gol. Pustiit. Trist. De parcă m-aș pierde pe mine. Nu veau să-mi pierd fiul, dar Fusun este decisă. Spune că s-a săturat de toate flirturile și trădările mele. În furia mea i-am zis că o să-mi iau altă soție. Și că poate face ce vrea. Însă cel mai mult regret că-mi voi pierde fiul.

–        Nu cred că e cazul să dramatizezi, Mehmet. Presupun că religia la voi e altfel decât la noi, dar oricum un tată are dreptul la copilul său. Nu îți va putea interzice să-l vezi. Și nici să petreci timp cu el. Deși nu sunt de acord cu partea privind înșelăciunea. Dar, asta e treaba ta și nu a mea. A mea este să te ajut să treci peste această situație. Și sunt sigură că voi face treabă bună. M-am ridicat și am apăsat tasta 5 .

I-am spus lui Raul să pregătească mașina. În cinci minute eram în drum spre apartamentul lui. Îi simțeam privirea lui Raul în oglindă dar nu aveam de ce să mă explic. Nu era dreptul meu. Mehmet, era retras și tăcut. Probabil avea o mulțime de lucruri de pus la punct. Nu știam ce să-i spun. Cum să-l consolez. Nu aveam decât câteva luni peste 18 ani. Eram doar o tânără ce-și dorea să reușească în viață și nu să se complice. Dar viața decisese altfel. Iar eu nu puteam decât să o urmez.

*****

Drumul l-am parcurs în tăcere. Șoferul ne-a lăsat în fața unei clădiri luxoase, m-a privit acuzator pentru o secundă iar mai apoi ne-a deschis portiera. Nu l-am privit. Știam să fiu și crudă dacă era cazul, însă nu era momentul. Însă m-am gândit atunci cât de ușor judecă oamenii, cât de ușor se lasă înșelați de aparențe.

Mehmet mi-a luat mâna și m-a strâns ușor de parcă eu eram cea care avea nevoie de îmbărbătare, nu el. I-am răspuns la gest zâmbind încurajator.

Liftul ne-a urcat în tăcere până la etajul 6. Ușa de la apartament era întredeschisă. Am simțit imediat că ceva nu era în regulă. La fel și Mehmet care s-a repezit pe ușă, înăuntru, strigându-și disperat soția. I-am auzit strigătul de durere înainte să întru pe ușă. M-am repezit înăuntru strigându-l. Haosul și dezordinea din jur m-a împiedicat să-l văd de la început. L-am zărit câteva secunde mai târziu, legănând trupul fără viață al unei tinere femei și murmurând încet << askim>>, în timp ce trupul îi era scuturat de plâns. Era pentru prima dată când îl vedeam plângând. O iubise. Tremuram fără să-mi dau seama. Eram prea tânără, prea inocentă, prea necoaptă pentru a înțelege cu adevărat tragedia la care asistam neputincioasă.

– Mehmet, l-am strigat pe nume lăsându-mi mâna să întârzie pe umărul său. Dar, el nu mă auzea. Nu făcea decât să legene trupul într-o mișcare morbidă și să-i repete la nesfârșit numele. Cel puțin așa credeam atunci. Mai târziu am aflat că acel cuvânt însemna dragostea mea. Cât de târziu au ajuns la ea acele cuvinte de iubire. Cât de trist era tot ce se întâmplase. Și cât de nedrept.

Mehmet se considera vinovat pentru că el era o parte din durerea care o făcuse pe Fusun să-și ia viața. Nu și-a revenit niciodată din acea tragedie. Stăteam în dormitorul lor, simțindu-mă fără să vreau ca parte din povestea lor. Gândurile îmi zburau aiurea. Mă gândeam la Mehment, la ea, la fiul lor. Oare unde era el ? Și unde era mama ei ? Oare mai știa cineva de acest coșmar ? Am părăsit camera cu lacrimile pe chip și cu sufletul măcinat de grijă pentru Mehmet. Nu credeam că merită asta. Nimeni nu merita o asemenea povară. Ea îl pedepsise pentru faptele lui, pentru lipsa de iubire, pentru tot ce-i refuzase, însă era un preț mult prea mare pentru oricine. Pentru Mehmet era o pedeapsă, dar oare înainte să ia o asemenea decizie se gândise la suferința celor care într-adevăr o iubiseră ? La fiul său ? Ce mamă ar face asta propriei familii ? O acuzam în acele clipe pentru că vedeam dezastrul rămas în urmă. Îl vedeam pe Mehmet, distrus, răpus de durere, vinovat . Îi simțeam suferința și știam că nu era nici măcar o parte din ceea ce trăia. Nu știam cum să-l ajut.

Am luat decizia de a suna la poliție și ambulanță, pentru că Mehmet nu mă auzea și nu mă vedea. Rămăsese în aceeași poziție 30 de minute mai târziu, când sosise poliția și medicul de pe ambulanță îi făcuse un calmant. Mă privea acuzator, de parcă eu îl luasem de lângă Fusun, dar nu știam ce să fac. Îi simțeam durerea și neputința și îi repetam că va fi bine, că voi fi lângă el, dar vorbele mele erau în van. Mehmet era într-o lume numai a lui și nu știam când avea să se întoarcă. Un singur cuvânt mi-a adresat înainte ca ambulanța să închidă ușa : << Can >>.  Ce însemna oare acest cuvânt ? L-am privit speriată pentru că nu înțelesesem ceea ce vroia să fac.

Am coborât în stradă și m-am urcat în limuzină. Relu vorbea la telefon. Nu știam cu cine. Bănuiam că anunțase pe cineva de cazinou. Probabil pe Ali, managerul financiar, care era și cel mai bun prieten al lui Mehmet. M-a privit prin oglindă și a pornit motorul. A închis telefonul și m-a întrebat unde să mă lase.

– Relu, ce înseamnă Can ? l-am văzut tresărind.

– De ce vrei să știi ? m-a întrebat cu voce sumbră și rece.

– A fost singurul cuvânt pe care l-a spus Mehment de când a descoperit-o pe Fusun. Ai idee ce poate însemna ? Cred că este foarte important pentru el pentru că mă privea într-un fel ciudat când l-a spus.

– Can înseamnă viață, dar este și numele fiului său, mi-a spus înainte să iasă de pe strada, aglomerată de mașini de poliție.

– Oh, Doamne. Mi-a cerut să am grijă de fiul său. Acum înțeleg. Relu, vreau să mă duci la socrii lui acasă. Te rog, i-am adresat rugămintea sperând să nu mă refuze.

– Vom trece mai întâi pe la cazinou. Ali va veni cu noi.

– Desigur, cum de nu m-am gândit. Pe cine putem anunța să meargă la spital la Mehmet, până rezolvăm cu Can ?

– Putem să o sunăm pe Emel, cu siguranță va alerga până la spital.

– Cine este Emel, Relu ? Nu înțelegeam nimic. Erau prea multe informații dintr-o dată. Făcusem un salt enorm într-o altă lume, într-o altă religie cu oameni diferiți, care vorbeau o limbă necunoscută.

– Este femeia din cauza căreia Fusun si-a luat viața, a mormăit el . Cel puțin una dintre ele, a continuat și m-a privit din nou cu aceeași privire de gheață. M-am simțit atinsă de cuvintele lui. Nu știu de ce . Dar am simțit nevoia să ripostez. Cu ce drept mă acuza că eram una dintre amantele lui Mehmet ? Cu ce drept mă judeca și se purta urât cu mine ?

– Uite ce este. Poți să mă urăști, să mă judeci, să mă privești cât de urât poți însă asta nu mă va face să-l părăsesc pe Mehmet. Are nevoie de mine, de noi în aceste momente. Îmi dau seama că este greu și pentru tine, pentru că tu îi cunoșteai însă nu am nici o legătură, în afara prieteniei, cu Mehmet. Nu m-am culcat nu el, nici măcar nu am avut vreo discuție legată de sex. Așa că poți să-ți iei toată ura și durerea și s-o lași să se stingă sau să izbucnească. Nu mă interesează. Însă nu vreau să te mai văd privindu-mă așa cum ai făcut-o. Vei vorbi civilizat și respectuos cu mine, astfel …Nu știam cu ce să-l ameninț. Probabil își dăduse seama că spun adevărul pentru că privirea lui s-a limpezit dintr-o dată și aproape mi-a zâmbit. Am spus aproape pentru că nu înțelesesem scurta grimasă a gurii sale. Însă speram din tot sufletul să fi făcut pace. Nu vroiam să-mi fac dușmani. Aveam nevoie de sprijin pentru că eram singură și tânără și nu știam ce să fac pentru Mehmet.

De ce viața era atât de grea ? De ce suntem nevoiți să suferim atât din cauza greșelilor noastre ? Nu puteam să nu mă întreb dacă aflându-mă în locul lui Fusun luam aceeași decizie. Probabil că era întrebarea principală a tuturor celor care aud de o astfel de faptă. Se ridicau întrebări, gânduri. Cu siguranță l-a iubit foarte mult pe Mehmet de a recurs la acest gest extrem de radical. Mă întrebam de asemenea, dacă se mai putea face ceva în cazul în care am fi ajuns mai repede la ea. Dacă Mehmet nu m-ar fi chemat, cerându-mi ajutorul. Dacă s-ar fi dus direct la apartament. Nu puteam să nu mă întreb. Nu puteam să nu mă gândesc la toate variantele posibile, pentru că în sinea mea știam că Mehmet se gândea la aceleași lucruri. Mi-era teamă să nu mă privească cu ură sau cu vinovăție. Mi-era teamă să nu facă un gest asemănător. Trebuia să-l văd și să-i vorbesc. Chiar dacă nu accepta pe nimeni în lumea sa. O singură persoană cunoștea cheia spre lumea lui. Can. Fiul său.

– Relu, poți să mergi mai repede ? Simt ceva straniu, indescifrabil.

– Te gândești la Mehmet ? E bine. E la spital.

Cum putea să spună că era bine când lumea lui se prăbușise sub ochii lui ? Când Fusun îi răpise viața, bucuria, speranța, zâmbetul, sufletul ? Mehmet nu era bine. Simțeam asta în sufletul meu și mă minunam de legătura dintre noi. Pentru mine el era un străin. Eram atât de diferiți. Nu numai ca vârstă ci și ca mentalități, ca suflete. Și totuși aveam o idee despre ceea ce se petrecea în sufletul lui. În privința asta eram asemănători. Deși nu puteam să mă pun în locul lui, nici măcar ipotetic, știam în sinea lui că așa m-aș fi simțit și eu, ca și cum venise sfârșitul, ca și cum nu mai aveam nici un rost, ca și cum Fusun îl omorâse odată cu ea.

Am oprit într-un scrânit de roți în fața cazinoului. Era agitație. Ali vorbea agitat cu Ezra. Am deschis ușa ca să intre în spate. Trebuia să vorbesc cu el. Trebuia să stabilim ce făceam cu Mehmet, cu Can, cu înmormântarea, cu poliția. Erau atâtea de stabilit. A intrat în mașină la repezeală. Relu a pornit aproape imediat. Mi-am dat seama că nu mă văzuse după expresia de oroare și răceală de pe chipul lui. Aveam ochelarii la ochi și nu putea să mă privească așa cum vroia el , pătrunzător și tulburător în același timp.

– Relu, de ce este ea aici ? l-a întrebat pe șofer fără să mă scape din ochi.

Înainte ca Relu să-i explice, am vorbit eu. Vocea îmi era de gheață. Chipul la fel. Un altul care mă judeca fără să-mi dea posibilitatea de a mă apăra.

-Sunt aici pentru că eram împreună cu Mehmet când a descoperit-o pe Fusun. L-am observat strâmbându-și chipul plăcut.

Ali era un bărbat bine. La numai 30 de ani avea pe mâna sa finanțele celor 5 cazinouri ale lui Mehmet. Ochii săi erau cei care dădeau farmec chipului, negri ca cel mai întunecat întuneric, catifelați când te priveau cu căldură, strălucitori când te priveau cu pasiune, sau cel puțin așa credeam eu în sinea mea. Îmi plăcea foarte mult Ali pentru că era un om integru, bun, sufletist, cald și zâmbitor. Avea întotdeauna o vorbă bună pentru noi, fetele de la recepție și un zâmbet care-i îndulcea trăsăturile. Era înalt și bine făcut. Nu era căsătorit și nici pe iubita lui nu o văzusem niciodată. Mă gândeam în zilele în care nu erau clienți foarte mulți la viața lor. La religia care le permiteau căsătoria cu mai multe femei. Ce fel de viață duceau ? Și cum puteau ele să-și împartă iubirea ? Știam sigur că eu nu putea să fac așa ceva. Și deși nu aveam pe nimeni în viața mea, știam că sunt prea posesivă , prea egoistă pentru a mai permite altcuiva să facă parte din viața omului iubit. Gândurile îmi zburau hai hui. Nici nu l-am auzit pe Ali întrebându-mă unde era Mehmet .

– Ana ? Ce e cu tine ? mă întrebă din nou. Își pusese mâna pe bărbia mea încercând să-mi întoarcă fața la el.

– Îmi cer scuze, i-am spus, scoțându-mi ochelarii și privindu-l pentru prima dată în ochi. Avea ochi frumoși, mi-am spus. Poate prea frumoși pentru propriul bine. Sunt bine. Mă gândeam la ce s-a întâmplat. La Mehmet. La viața lui de acum înainte.

– Cum era el, Ana ? m-a întrebat trist. Se vedea că era îndurerat. L-am iertat în acea secundă pentru acuzațiile sale nerostite.

– Distrus, i-am șoptit. Nu era un alt cuvânt mai potrivit ca acela care să-l descrie pe Mehment în acele clipe. Părea să nu mă mai cunoască, să nu mă mai audă. De ce a făcut asta, Ali ? l-am întrebat, simțindu-mi ochii plini de lacrimi . I-am simțit brațele puternice în jurul meu, trăgându-mă către el. Mi-a pus capul între umăr și gât ca și când ar fi ghicit că am nevoie de sprijin.

Eram copleșită. Nu puteam să fac față tragediei. Știam că nu mă privea, că nu aveam nici o legătură, dar în astfel de momente nu mai gândești, ci simți. Suferi. Plângi în locul lor. Te alături durerii lor. Te lași măcinată de gânduri, de întrebări. Te zbați să ai mintea lucidă, să gândești mai departe, să fii obiectivă și de ajutor.

– Îmi pare rău, Ali, m-am scuzat, ștergându-mi lacrimile. Îi udasem cămașa, eram rușinată. El încă mai credea că sunt una dintre amantele lui Mehmet. Vroiam să mă apăr, să-i explic dar nu era momentul. Trebuia să-mi revin, căci trebuia să ajungem acasă la socrii lui.

– Vreau să stai în mașină, Ana, mi-a spus Ali pe un ton care nu admitea discuție. De parcă m-aș fi gândit să vin cu ei. De parcă aș mai fi putut rezista privirilor acuzatoare. Cât de rea mă credea oare Ali ? Cât de crudă ? Mă durea părerea lui pentru că în mintea mea el era o persoană bună și generoasă. Nu îl crezusem egoist, manipulator și încrezut. Mă dezamăgise.

– Voi aștepta, am încuviințat.

– Îmi pare rău, mi-a zis mângâindu-mi obrazul într-o atingere blândă. Era un om plin de contradicții. Nu știam ce să cred.

– Șefu’ am ajuns, ne-a întrerupt Relu. Au coborât amândoi din mașină. Ali nu mai era același. Părea de parcă poartă pe umerii săi povara întregii lumi. Și poate că așa era. Povara lui Mehmet o purta și el. Și eu. Și toți cei care țineau la el.

Știam că va urma o perioadă grea pentru toți, însă pentru Mehmet avea să fie iadul pe pământ. Care era locul pentru în toată această situație ? Cum reușisem să intru într-un asemenea calvar ? Nu știam nici măcar dacă aveam să mai am slujbă. Dar gândul s-a pierdut undeva printre zecile de întrebări mai importante. În acel moment nu-mi păsa decât de Mehmet. De parcă în tot acel timp de când îl cunoscusem se alipise cumva sufletului meu.De parcă era o rudă apropiată. De parcă însemnam ceva unul pentru celălalt. Dar ce ?

Trecuseră mai bine de trei ore și ei nu se întorseseră. Oare ce făceau atât de mult ? Trebuiau să-l ia pe Can și să plecăm la spital. Nu mai aveam răbdare. Știam că nu era potrivit să ies, însă am făcut-o. Nu știu ce m-a determinat să o fac. Mi-am pus ochelarii la ochi, mi-am aranjat sacoul și fusta care se șifonase și am intrat, sperând să arăt cât pot de bine, sperând să pot face față privirilor acuzatoare și poate a ceva mai mult. Am bătut la ușă dar cum nu mi-a deschis nimeni, am intrat pe furiș în vila pe doua etaje. Era imensă. Și rece în același timp. Se auzeau voci dintr-o cameră de la parter. Am parcurs cu inima bubuind cei câțiva pași care mă despărțeau de o lume cu totul diferită de ce știam eu. Am intrat direct fără să mai bat. O femeie cu văl pe față plângea încet în brațele unui bărbat în vârstă, ușor grizonat. Ali, stătea cu spatele la ușă, privind pe fereastră. Relu se făcuse nevăzut. Femeia repeta ca pe o rugăciune numele lui Fusun. Erau părinții ei. Nimeni nu mă privea. Era ca și cum nu aș fi existat. Bătrânul vorbea aproape șoptit în turcă cu Ali. Acesta dădea răspunsuri scurte, dorind parcă să scape de acolo. Era copleșit. Și era normal. Erau părinții ei, care nu înțelegeau de ce fiica lor a făcut un asemenea gest. Nu știam ce să fac. Vroiam să întorc și să-i las în durerea lor, să-și plângă singurul copil. Însă exact în același moment Ali s-a întors. Nu pot să uit privirea lui șocată. Știam că făcusem o mare greșeală venind aici, dar ce puteam să mai fac ? Bătrânul mi-a sesizat prezența și pentru un moment a rămas nemișcat. Timpul se oprise în loc în acel moment.

– Sanmiyorum! a strigat el către mine. L-a privit cu dispreț pe Ali și apoi s-a întors către mine, spumegând de furie. Știam că nu avea idee cine sunt, dar toți presupuneau ce era mai rău. Mi-era teamă să nu mă bată. Sau și mai rău să-i cauzez un infarct. Nu știam cum să reacționez. Nu știam dacă cunosc limba română.

– Îmi pare rău, am bâguit eu, sperând să se calmeze. Ali a intervenit și m-a luat lângă el, protejându-mă de gesturile necalculate ale bătrânului. Dumnezeule, era furios. Semănă cu un lunatic. Vena de la gât i se îngroșase și părea să explodeze. –

Seni kaltak! mi-a strigat și cuvintele aruncate la întâmplare păreau să mă taie în bucăți. Mă durea sufletul pentru toți. Plângeam în timp cel el îmi striga cuvinte necunoscute. Chiar dacă înțelesul lor îmi era străin știam ce îmi strigă. Știam ce crede că sunt. Știam însă nu putea să scot nici o vorbă. Ali m-a tras în spatele lui ca bătrânul să nu mă mai vadă. Nimeni nu se mai gândea în acele clipe la femeia cu vălul pe față, care stătea nemișcată, privindu-mă cu ochi rece și plini de lacrimi, ca și cum ar fi vrut să-mi citească în suflet.

– Lütfen , a spus cu glas șoptit. A fost ca o adiere. Ca și cum nu mai avea putere. Cuvântul său , oricare ar fi fost acela, a întrerupt întreaga tiradă și l-a calmat pe soțul său. Senin adın ne? a continuat ea să spună. Mă privea și am știut că mă întreabă ceva.

– Nu înțeleg, am spus tremurând. Ali a vorbit pentru mine.  Nu știu ce i-a spus, însă mi-am auzit numele. Și am perceput aproape imediat schimbarea din comportamentul lor. Bătrânul își revenise. Părea chiar rușinat. Femeia cu văl a întins mâna către mine și nu mi-a rămas decât să i-o cuprind. Mi-a șoptit ceva la ureche, ceva ce nu îmi mai amintesc, însă i-am simțit aprobarea.

– Can, am șoptit nedorind să o sperii și să stric liniștea câștigată cu greu. Însă trebuia să fiu obiectivă, și știam că era târziu și probabil Mehmet era disperat. Și-a ridicat încet privirea asupra-mi și deși nu am văzut decât doi ochi bătrâni și ridați, cuprinși de durere și disperare, mi-am dat seama că am binecuvântarea ei. L-am întrebat pe Ali unde este .  Mi-a spus că este sus la etaj cu Relu.

Am plecat, dar nu înainte să depun pe obrazul acoperit de văl o sărutare. Îmi părea atât de rău pentru ei. Pentru ea. Pentru toată suferința care nu avea să se stingă niciodată. Am plecat cu sufletul zdrobit de durere, privind pentru ultima oară în urmă. Erau din nou îmbrățișați, singuri în durerea lor, neînțeleși și dezorientați. Nimeni nu putea să înțeleagă gestul lui Fusun, iar eu mai puțin ca toți. Dar nu puteam să judec ceva ce nu simțisem, ceva ce nu trăisem.

Am urcat aproape în fugă treptele de la etaj. Nu știam care era camera lui Can, așa că le-am luat la rând. În a patra am reușit să-i găsesc. Relu era întins pe covor și se juca cu trenulețul. Alături, îngenunchiat și concentrat stătea un băiețel, portretul tatălui său. Era grăsuț și plin de energie. Părul, mai lung decât ar fi trebuit pentru un băiețel, se ondula în valuri negre făcându-l să semene cu un îngeraș. Mi-a văzut probabil picioarele pentru că m-a privit curios. Relu s-a ridicat în picioare.

– Ce faci aici ? m-a întrebat tăios. Parcă trebuia să rămâi în mașină.

– Nu am mai putut să aștept. Ia câteva haine și hai să coborâm ?

– Totul e bine, m-a întrebat ?

– Nimic nu are să mai fie bine de acum înainte , i-am șoptit pentru că nu știam dacă Mehmet îl învățase română pe micuț. M-am aplecat la nivelul lui și i-am privit ochișorii curioși. Avea gurița deschisă ca și când vroia să întrebe ceva dar uitase ce.

– Can, l-am strigat. Vino cu mine. Te voi duce la tati, i-am spus.

– Nu știe română. Dar îi poți vorbi în engleză. Face la grădiniță, mi-a spus Relu. Însă, înainte să-i spun lui Can același lucru în engleză, i-am simțit mânuța în mâna mea. Înțelesese. I-am zâmbit și mi-a zâmbit la rându-i. Can era o comoară. Și Mehmet avea nevoie de el. Probabil în acea secundă am înțeles că dacă există cineva care să facă o minune cu Mehmet, fiul său avea să fie acela.

Am ajuns la spital aproape de închidere. Mehmet dormea ca urmare a sedativelor primite. L-am lăsat pe Can  să se cațăre în patul tatălui său. Și-a pus capul direct în dreptul inimii lui și l-a strigat încetișor. Doamne, ce durere. Cât de multă tristețe. Tabloul îmi sfâșiase sufletul și așa zdrențuit. Ochii mi s-au umplut consecutiv de lacrimi. Vroiam să fac mai mult, însă ce ? Mehmet a deschis ochii. A clipit de câteva ori, probabil pentru că nu știa unde este. Nu m-a văzut din prima. În schimb i-a simțit greutatea lui Can și a zâmbit înainte să-l privească. Un zâmbet = speranță. Un licăr. Era suficient pentru acea zi morbidă.

– Oğlum, Can ? a șoptit cu voce stinsă. Era epuizat. Chipul lui arăta de parcă îmbătrânise în câteva minute cu câțiva ani.

– Baba, l-a strigat Can, în timp ce-i acoperea fața cu sărutări. Am plecat în tăcere, pentru că era un moment doar al lor.

– S-a trezit ? m-a întrebat Ali, cum m-a văzut că am ieșit din salon. Am dat din cap afirmativ pentru că nu puteam să vorbesc fără să par o plângăcioasă. Cred că nu plânsesem niciodată în viața mea atât de mult cum o făcusem în acele momente.

– Vin-o, mi-a spus, deschizându-și brațele. Am ezitat o secundă, dar apoi am i-am acceptat îmbrățișarea. Era prea mult pentru oricine. Și mai ales pentru mine. Nu puteam să nu mă gândesc la Can și la Mehmet, dacă el nu își va mai reveni. Ali îmi spusese în drumul spre spital că va trebui să-l vadă și un psihiatru pe Mehmet. Mă îndoiam sincer că avea să-i semneze externarea. Suferise un șoc. Nu putea fi bine după toate acestea. Dar Can ? Îi avea bineînțeles pe părinții lui Fusun, însă și aceștia erau într-o stare jalnică. Mai erau rudele lui Mehmet, din Turcia, însă nu mi se părea potrivit să-l înstrăineze pe Can de Mehemt. Speram să existe o soluție mai potrivită pentru ei. Însă nu puteam să gândesc în acel moment. Am crezut în acea clipă că aceea avea să fie cea mai rea zi din viața mea. Dar aveam să trăiesc pe pielea mea și altele mult mai rele. Mult mai dificile.

Ali încă mă mai ținea în brațe când doctorul care se ocupase de Mehmet s-a apropiat de noi.

– Domnule Turkoglu ? Sunt medicul care s-a ocupat de domnul Esen.

– Domnul Ionescu, desigur, a încuviințat Ali, fără să-mi dea drumul din brațe.

– Este afectat la nivel emoțional. De aceea v-am recomandat să-l vadă și un psihiatru. Din punct de vedere medical este în afara oricărui pericol, inima i-a revenit la norma, la fel și tensiunea. Este ceva normal în astfel de cazuri. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat.

– Vă mulțumesc, domnule doctor. Când pot să-l iau acasă ?

– Eu vă sfătuiesc să-l lăsați aici peste noapte. Mâine dimineață vă pot semna externarea. Și pot vorbi și cu doamna doctor psihiatru Diana Mărculescu să -l vadă înainte de externare, poate chiar reușesc să-l vedem la vizitele de dimineață.

– Atunci așa facem, doctore. Acestea sunt numerele mele. Mobil și cel de acasă. Sunați-mă la orice oră dacă se întâmplă ceva.

– Desigur, încuviință medicul, punându-și cartea de vizită în buzunar. Plecă fără să-mi adreseze nici un cuvânt, ca și cum aș fi fost invizibilă sau și mai rău, neimportantă. Poate chiar așa păream. Cu tot ce se întâmplase probabil arătam ca o catastrofă ambulantă.

– Ana, haide, te duc acasă. Ești mai epuizată decât Mehmet, încercă el să glumească, fără reușită. Eram mult prea obosită.

– Și Can, am întrebat ?

– O să-i spun lui Relu, să-l ducă la bunicii lui. Voi trece eu de dimineață și îl voi lua la spital. E mai bine să fie cu Mehmet când îi vor da drumul acasă.

– Ok, am spus cu voce slabă. Nu știam dacă puteam să dorm, însă de abia așteptam să fac un duș și să scap de toată povara care-mi apăsa sufletul.

– Mulțumesc, mi-a spus, strângându-mi mâna cu recunoștință.

– Pentru ce ? l-am întrebat curioasă.

– Pentru că ai fost aici. Cu Mehmet, cu mine, cu Can, acasă la ai ei. Ești admirabilă.

– Nu spune prostii, Ali. Oricine ar fi făcut ce se presupune că am făcut eu. Aș fi vrut cum să ajut mai mult.

– Ai făcut destule. Cel puțin pentru azi, m-a întrerupt el. Afară ploua mărunt și rece. Mi-a deschis portiera unei mașini sport. Relu probabil i-o adusese de la cazinou. Încercam să mă relaxez însă nu puteam în preajma lui. Eram ca un arc întins la maximum. Speram să nu-mi vorbească, să mă ignore ca să-mi revin. Mai târziu am realizat că nu i-am spus lui Ali adresa mea, dar ajunsesem totuși în cartier.

– Cine ți-a spus unde stau ? l-am întrebat curioasă, certându-mă că am întrerupt brusc liniștea din mașină.

– Relu. L-am întrebat când erai înăuntru cu Can. Te deranjează, m-a întrebat ?

– Nu știu. De fapt nu știu ce caut eu aici cu tine, nu știu ce căutam cu Mehmet, nu știu ce se întâmplă cu viața mea, am început eu să mă confesez obosită. Mă simt ciudat. Ca și cum sunt undeva în afara corpului meu. Ca și cum nu ar trebui să fiu aici ci în altă parte și tot încerc să mă orientez.

– Ești surmenată, asta este tot. Te vei simți mult mai bine după o baie fierbinte și o aspirina. Și nu uita de somn. Mult somn. Cel puțin 10 ore, mi-a zis el pe un ton îngrijorat.

– Nu cred că reușesc decât să fac un duș din tot ce mi-ai spus, i-am replicat cu o urmă de zâmbet.

– Hmm, vrei să te ajut eu ?

– Doamne ferește, nu ! l-am oprit oripilată de imaginile indecente care-mi treceau prin minte.

– Hey, am glumit, liniștește-te! Nu am de gând să-mi pun amenințarea în practică. Sunt la fel de obosit ca și tine. Cred că am nevoie de exact aceleași lucruri pe care ți le-am spus și ție. Plus, o partidă de sex fierbinte, a continuat el să glumească.

– Fii serios. Nici dacă s-ar urca una complet dezbrăcată pe tine nu ai știi ce să faci cu ea, la cât de obosit ești, i-am replicat cu îndrăzneală. Așa îți trebuie dacă crezi că sunt naivă și poți să mă scoți din sărite așa ușor, mi-am spus în gând.

– Nu aș băga mâna în foc, dacă aș fi în locul tău, m-a avertizat , privindu-mă cu ochii săi ca întunericul.

– Ei, atunci îți doresc noroc, Ali.

– Nu cred în noroc, mi-a zis pe un ton morocănos. Reușisem să-l enervez și-mi părea rău. Buna dispoziție era ca un fel de echilibru între noi. Slavă Domnului că nu mai aveam mult până la mine la bloc.

– Ești tăcută.

– Mă gândeam, îmi cer scuze. Vroiam să-ți cer să mă aștepți și pe mine mâine la spital. Vreau să fiu acolo când Mehmet va fi externat. Dacă nu stricasem tot ceva mai devreme am reușit s-o fac acum, mi-am spus în gând, în clipa în care i-am simțit trupul înghețând. Am ajuns din nou la stadiul de amantă. Ce drăguț, mi-am zis în gând. Dar nu aveam să-i explic. Nu-mi păsa ce credea, îmi spuneam în minte. S-a oprit brusc în fața blocului meu. Nu m-a privit și nici nu s-a dat jos să-mi deschidă portiera cum o făcuse la plecare. Era supărat. Oh, da, se citea pe chipul lui. Afara ploua cu găleata, însă părea să nu-i pese. Însă mie îmi păsa. Și îmi venea să strig de ciudă că era un prost, că era un bădăran dacă credea că sunt amanta cuiva. Am deschis portiera, dorind să-i spun adevărul. Dar nu mi-a ieșit decât İyi geceler, care știam că înseamnă << noapte bună >>. Am fugit prin ploaia măruntă și am alergat plângând până sus, la apartament. Doamne, câte se întâmplase într-o singură zi ! Câtă durere și câte lacrimi ? Câte regrete și dezamăgiri în doar 24 de ore. Prea mult pentru un om. M-am prăbușit în patul meu de o singură persoană și am adormit cu lacrimile pe față. Nu aveam să mai fac nimic din ceea ce îmi propusesem.

 

****

 

Diminețile sunt singuratice și triste când nu ai pe nimeni alături de tine. Până și patul pare pustiu și rece. Iar cafeaua își pierde aroma în timp ce gândurile îți rătăcesc hai-hui. Nu îmi place să mă trezesc singură în pat. Este pentru prima oară când am un asemenea gând. Nu înțeleg de unde vine și care este rostul lui, în afară de a mă face să-mi pun întrebări.

Am dormit fără vise 6 ore , după care mi-am urmat rutina zilnică. Nu știam dacă Ali mă așteptase, așa cum l-am rugat, și din acest motiv am decis să plec mai repede către spital. Dimineața era rece și mohorâtă. Ceasul arăta ora 06:30 am. Speram să ajung la timp. Am telefonat în timp ce-mi beam cafeaua, detest să stau singură în bucătăria înghesuită și banală a apartamentului închiriat, și am anunțat că îmi iau câteva zile libere. Nu le-am spus motivul, însă cu siguranță au făcut legătura până acum. Bârfa este în floare. Pretutindeni. Nu aș fi putut sta relaxată pe scaunul de la recepție, răspunzând la telefoane și făcând treburi administrative. Vroiam să-i vorbesc lui Mehmet, să văd ce planuri are , dacă mai are nevoie de mine, deși nu i-am fost de mare ajutor în ultimul timp. M-am îmbrăcat mai sever decât de obicei, cu o rochie office cu guler și mâneci și un palton negru, cambrat pe corp. Singura linie de feminitate erau tocurile și părul legat într-o coadă de cal. Nu vroiam să fac parada modei la spital, dar aveam nevoie de încredere și siguranță, și reușeam întotdeauna să par încrezătoare și puternică purtând haine speciale. Așa le spun rochiilor mele. Nu am multe însă ele sunt armele mele secrete, pe care le scot doar în cazuri deosebite ca să i-a ochii de la chipul meu obosit și de la mina mea tristă. Mi-am luat umbrela și geanta diplomat și am chemat un taxi. M-am gândit mult în timp ce făceam ca un robot toate aceste sarcini matinale, la tot ce s-a întâmplat. Cu mine. Cu Mehmet. Cu soția lui.  La deciziile cu care suntem nevoiți să trăim. La consecințele faptelor noastre. La toate lucrurile care se întâmplă fără să fim conștienți de puterea lor asupra vieților noastre, asupra minții și spiritului. Bănuiam oarecum cum se simte Mehmet în situția de față. Eu m-aș fi simțit cumplit și aș fi avut nevoie de câtva timp singură. M-am gândit doar la asta în ultimele minute. Probabil se va retrage și el într-un colț de lume pentru a-și linge rănile și se va întoarce când se va simți vindecat. Nu vindecat, nu am spus bine. Vindecat nu vei fi niciodată. Poate consolat. Sau poate cu răni mai puțin vizibile.

Așteptam taxiul și afară continua să plouă. Am auzit pe cineva claxonând ca prin vis, și m-am certat că dorm cu ochii deschiși. Probabil mai aveam nevoie de somn, dar câteodată simți nevoia să te forțezi, să ieși din tiparele obișnuite. Cam asta am făcut eu cu mine. M-am forțat să mă ridic din pat. M-am forțat să mănânc și să beau o ceașcă de cafea, cu toate că trupul mi se împotrivea. Mă simțeam de parcă totul îmi stătea în gât. Mâncarea și întrebările. Neliniștea și gândurile. Straniu sentiment. Nu vi-l doresc. Ali a fost cel care mi-a întrerupt gândurile, punându-și mâna pe brațul meu și strigând la mine :

– Anastasia, ce-i cu tine ? m-a întrebat pe un ton pe care l-am clasat ca și îngrijorat.

– Ce-i cu mine, am întrebat surprinsă de prezența lui în fața blocului meu. Ce-i cu tine la ora asta, aici ? i-am întors întrebarea.

– Nu am vrut să te las să vii prin ploaie la spital și am zis să fac un ocol și să te i-au cu mine. Haide, să nu mai stăm în ploaie, m-a certat el, împingându-mă în direcția mașinii.

– Ai trecut pur și simplu pe lângă mine , de parcă eram invizibil, îmi spuse el când am intrat în mașina călduroasă.

– Scuză-mă, nu eram atentă.

– Am claxonat, Ana.  Te-am strigat. Și tu ți-ai continuat drumul fără să reacționezi. Sincer, m-am gândit că ești supărata pe mine, știi tu, de aseară.

– Nu e asta. Pur și simplu mă gândeam la toată situația asta care i-a dat lui Mehmet viața peste cap și nu am fost capabilă să mă mai concentrez în altă parte. Off, taxiul meu. Îl chemasem înainte să cobor din apartament.

– Nu mai contează acum.

 

***

Mi-am petrecut o mare parte a timpului la spital cu Mehmet și Can. Ali trecea cât de des putea, însă și cei care lucrau la cazinou aveau nevoie de el. Viețile tuturor fuseseră date peste cap de gestul soției lui Mehmet, inclusiv a mea, care încercam din toate puterile să le fiu de ajutor. Dormeam pe unde puteam, pe scaunul din rezerva lui Mehmet, în sala de așteptare, în limuzină, în mașina lui Ali când mă ducea seara acasă. Eram epuizați, triști și mai ales nu aveam nicio idee despre adevărata stare de spirit a lui Mehmet. Nu vorbea cu niciunul dintre noi, nici măcar nu ne privea atunci când stăteam în rezervă cu noi. Psihiatrul ne-a spus că este cel mai bine dacă îi lăsam ceva spațiu pentru a se acomoda cu schimbările din viața lui, însă mie îmi părea că ne scăpa cumva printre degete, că se depărta și mai mult de noi.

În ziua în care a fost externat, Mehmet nu a dorit să-l însoțim acasă. A vrut să fie singur. Nici pe Can nu l-a vrut alături. Îmi era teamă de noul Mehmet, de ceea ce ascundea sufletul său, de ceea ce se petrecea în mintea sa. Îmi știam locul și nu am insistat să-i fiu aproape. Trăiam cu senzația că dacă va avea nevoie de mine, de un prieten, de un umăr pe care să plângă sau de care să se sprijine îmi va spune, cum a făcut întotdeauna. Însă, nu s-a întâmplat nimic din ceea ce îmi imaginam.

Am primit un email din partea lui. Scurt, impersonal și necaracteristic lui. L-am citit cu un nod în gât și când l-am terminat aveam ochii în lacrimi. Mehmet luase decizia să plece la Instanbul împreună cu Can și să închidă cazinourile. Se terminase pentru mine totul. Sau cel puțin cariera mea care de abia începuse. Nu aveam altceva de făcut decât să-i accept decizia cu capul sus și să-mi caut de lucru în altă parte. Nu îi purtam pică. Fusesem lângă el, știam cât suferise, știam că avea nevoie mai mult decât de orice să se desprindă din acest loc.

I-am răspuns că îl înțeleg și l-am asigurat de toată prietenia mea. Aveam să merg la cazinou pentru a-mi lua rămas bun de la colegii mei, de la Ali, de la Relu, de la toți cei care mă acceptaseră în sânul lor. Îmi părea rău că atâția oameni vor rămâne fără serviciu, însă nu aveam să-l blamez pe Mehmet că nu se gândise la acest aspect atunci când luase această decizie. Speram să fie totul bine pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, care mai aveam pe deasupra și chirie de plătit.

Cazinoul era plin de oameni dimineața următoare. Clienți fideli, prieteni de-ai lui Mehmet, cunoscuți, angajați și foarte mulți curioși. Veniseră toți pentru a spune rămas bun singurului om care arătase vreodată că le pasă de ei. Atmosfera era apăsătoare. M-am strecurat pe la intrarea din spate, unde de obicei era locul bodiguarzilor și am reușit să ajung pe coridor. La ușa biroului său era un Relu mohorât.

–  Bună dimineața! am șoptit, nedorind să deranjez sau să fiu auzită de cei din birou.

– Bună! Ce faci aici?

– Am venit să-mi iau rămas bun de la Mehmet și de la voi. Cum este el?

– Pare că a îmbătrânit cu zece ani peste noapte. Ali este cu el în birou. Intră dacă vrei.

– Aș vrea, dar mi-e frică. Dacă nu mă vrea înăuntru? Nici măcar nu m-am gândit la asta când am plecat de acasă.

– Nu cred asta. E supărat, însă a vorbit cu noi. Apoi s-a închis de ceva timp cu Ali în birou. Presupun că discută despre cazinouri. Nu este așa ușor să închizi 5 cazinouri peste noapte.

– Mda. Ai dreptate. Atunci mai bine mă întorc mai târziu. Sunt sigură că nu vrea să mă vadă acum.

În timp ce vorbeam cu Relu s-a deschis ușa de la biroul lui Mehmet. Ali a ieșit primul. Era atât de grăbit încât nici nu m-a salutat. S-a oprit pentru o secundă din drum, iar apoi l-a strigat pe Relu și a ieșit din raza mea vizuală. Cine știe de ce era supărat? Sau grăbit? Sau amândouă …? Ușa rămăsese întredeschisă. Am auzit voci dinăuntru și am așteptat să iasă toți de acolo. Aveam să vorbesc cu el în particular. La câteva minute după Ali a ieșit și contabilul cu administratorul. Doi domni de aceeași naționalitate cu Mehmet pe care-i văzusem foarte rar prin cazinou. M-au salutat în turcă și au ieșit și ei la fel de grăbiți ca Ali. Am așteptat să aud zgomote. Voci. Și am intrat temătoare, dar pregătită să discut cu Mehmet. Privirea mi s-a oprit deasupra unui trup bine clădit, dar slăbit de încercări, cu umeri largi și puternici, dar căzuți, care privea pe fereastră.

– Curaj, Anastasia! mi-a spus cu o voce răspicată, atât de dureros de familiară. Deși întors cu spatele la ușă, avea o prezență de spirit uluitoare.

– Mehmet! Mă bucur să văd că ești mai bine, i-am spus, apropiindu-mă.

– Așa mă vezi tu? Mai bine? Și s-a întors spre mine, uimindu-mă cu paloarea cadaverică a chipului său. Tenul sau măsliniu și curat era de un galben bolnăvicios. Ochii negri și pătrunzători erau adânciți de cearcăne întunecate. Părea bolnav. Și poate că era bolnav.

– Îmi cer scuze, am îngăimat brusc. Acest Mehmet care stătea în fața mea și mă privea cu durere nu era Mehmet pe care-l cunoșteam. Acesta era un om pierdut. Un om cuprins de remușcări și regrete. Un om fără suflet, fără dorințe, fără vise. Un om fără identitate, fără personalitate, o umbră a celui care fusese odată mâna de fier care conducea 5 cazinouri și sute de angajați. Fără să-mi dau seama am început să plâng. Îl priveam și pur și simplu nu-mi puteam opri lacrimile. Mi-era atât de milă de el, îmi părea atât de rău pentru el.

– Nu plânge pentru mine, Ana! mi-a spus pe un ton răstit. Nu merit! Sunt un laș nenorocit și am primit ceea ce am meritat! Știu asta prea bine.

– Nu spune asta. Nimeni nu merită așa ceva, i-am strigat revoltată de accesul său de furie. Nu se iertase. Nu reușise să facă pace cu el însuși. Greșelile trecutului încă îl bântuiau.

– Știu de ce ai venit. Să-mi spui Adio! Însă nu vreau să faci asta. Am o propunere pentru tine. O propunere  care nu este corectă pentru tine, care nu te avantajează, dar care înseamnă totul pentru mine.

Tremuram fără să știu de ce. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce urma să-mi spună, însă instinctul meu îmi vorbea și nu îmi spunea lucruri bune.

– Ce pot să fac pentru tine, Mehmet? i-am șoptit, sfâșiată de incertitudini.

– Înainte de a-ți spune ce vreau să faci pentru mine, vreau să știi cât de importantă ești pentru mine. În acest moment ești singura persoană pe care mă pot baza. Și crede-mă, chiar am nevoie să mă bazez pe cineva. Simt că mă prăbușesc și nu este nimeni în jur ca să mă ajute să rămân în picioare. Tu ești singura la care m-am gândit în tot acest timp. Vreau să știi asta. Știu că sună ca un șantaj emoțional, însă nu este așa. Ana, m-am gândit mult. Am stat nopțile și am rumegat toate posibilitățile, toate variantele pe care le am în acest moment. Am ajuns la concluzia că nu mai pot rămâne aici și mă întorc la mine acasă. Însă vreau să mă însoțești.

Îl auzeam ca prin vis. Nu știam ce să cred. Ce să înțeleg.

– Nu îți cer să fii amanta mea. Nu aș îndrăzni. Nu îți cer nici să te căsătorești cu mine. Nu cred că voi mai face pasul ăsta vreodată. Însă îți cer ceea ce nu am dreptul și tot o fac, îți cer să vii cu mine în Turcia ca prietenă a mea, a fiului meu. Am nevoie de timp să mă vindec, am nevoie de liniște și am nevoie să știu că pot conta pe cineva și acel cineva ești tu, cea căruia îmi încredințez fiul. Can este tot ce am în acest moment, Ana, și tu știi asta. Am nevoie de tine. Crede-mă, este foarte greu pentru mine să recunosc asta, și este și mai greu să-ți cer acest lucru.

Mă gândeam cum să-l refuz astfel încât să nu-l rănesc mai mult decât era cazul. Nu puteam să plec pentru că familia mea era aici, facultatea era aici, eu eram aici. Îmi era imposibil să mă gândesc la ceea ce-mi cerea Mehmet să fac.

– Mehmet, eu …

– Nu spune nimic. Gândește-te bine înainte. De bani nu o să duci lipsă. Vei fi văzută foarte bine acolo. Gândește-te că vei fi mâna mea dreaptă și că te voi ajuta să-ți faci o carieră. Unde vrei tu. Poate chiar să-ți deschizi propriul tău bussines. Știu că îți par diavolul în acest moment, dar Ana, dacă nu vei tu acolo alături de mine, știu că-mi va fi foarte greu să reușesc să mă adun.

– Poate îți pare așa acum, dar nu cred că sunt o inspirație pentru tine, Mehmet. Sunt o fată lipsită de experiență, imatură și speriată. Nu știu cum crezi că îți voi fi de ajutor.

– Vei fi! Știu asta! Can te place foarte mult și întreabă mereu de tine. Se pare că s-a atașat de tine, și îți mărturisesc că la fel sunt și eu. Îmi este ușor să mă destăinui în fața ta. Ochii tăi nu mă judeca, așa cum fac cei din jurul meu. Ești sinceră și dureros de tranșantă și ești exact ce am eu nevoie.

– Și cu nevoile mele cum rămâne? Și cu viitorul meu ce se va întâmpla? Și cu mine cum va fi? Eu unde sunt în toate acestea, Mehmet?

– Alături de mine și de Can. Îți promit că nu vei simți nicio diferență între aici și acolo. Lumea se va purta la fel cu tine, poate și mai bine decât au făcut-o cei de aici. Știu tot ce se bârfește pe seama ta, Ana. Știu tot ce ai fost nevoită să asculți. Acolo, nimeni nu te va privi de sus. Vei fi respectată și văzută ca cineva important.

– Spune-mi, Mehmet, dacă nu accept ce se va întâmpla? Mă vei blestema și mă vei uita? Te vei face că nu mă cunoști? Vei avea grijă să nu mă pot angaja niciunde? Care va fi viața mea dacă voi spune nu?

– Ana, ce puțin mă cunoști. Speram la ceva mai mult din partea ta, sincer.

– Îmi pare rău, însă mi-e teamă. Sunt speriată de ce ai putea face pentru că ești rănit și nu gândești limpede.

– Nu vreau să-ți fie teamă de mine. Niciodată, indiferent de ceea ce ai face, nu te-aș putea răni. Nu aș putea profita de tine, nu în felul în care te gândești. Dacă ai spune nu, ai rămâne în continuare la cazinou, făcând ceea ce faci și acum. Am transferat cazinourile lui Ali. Le-a cumpărat de la mine și vor rămâne deschise.

– Asta e o veste minunată. Chiar mă gândeam la toți cei care trebuiau să-și caute de lucru în altă parte.

– Da, Ali s-a gândit la tot. Este un om mai bun decât am fost eu. Decât aș putea fi.

– Nu spune asta. Ești un om bun, indiferent de ceea ce crezi acum.

– Nu mai cred nimic, acum. Mă simt sfâșiat în bucăți și împrăștiat în mii de direcții. Socrii mei vor să îl ia pe Can de lângă mine. Nu pot să dovedesc că sunt în stare să am grijă de el pentru că sunt instabil după spusele psihiatrei. Le este teamă de ceea ce aș putea face.

– Prostii! Ești unul dintre cei mai puternici oameni pe care-i cunosc. Te descurci minunat în condițiile date. Sunt sigură că poți avea grijă de Can. El este comoara ta. Nici nu se pune problema să-i fie rău cu tine alături.

– Am nevoie de tine, Ana. Gândește-te și treci mâine să-mi dai răspunsul. Sâmbătă plec. Și tu, dacă răspunsul va fi pozitiv.

Am plecat de acolo fără nicio direcție. Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, însă cum nu aveam prieteni nu știam la cine să apelez. În minte mi-a venit Ali, dar am îndepărtat gândul. Se purtase minunat cu mine, însă la ultima întrevedere se dovedise rece și neprietenos.

Am sunat-o pe mama, dar după câteva minute în care mi-a spus că duce lipsă de bani și că are nevoie de diverse lucruri prin casă am închis și m-am trântit în pat.

Soluția era simplă. Mehmet și Turcia. Aveam să am și bani. Și nu trebuia să-mi fac griji în privința chiriei și a  locului de muncă. Și totuși, de ce-mi era așa de greu să iau o decizie? De ce nu puteam să mă închipui departe de țară, departe de cei pe care îi cunosc, departe de tot ceea ce știam deja și-mi era familiar.

Nu luasem nicio decizie 2 ore mai târziu, când soneria m-a smuls din gândurile mele.

– Cine este ? am întrebat înainte să deschid. Nu știa nimeni unde stau și nu putea fi decât proprietarul sau cel care citea lumina.

– Sunt eu, Ana, deschide te rog!

– Ali? am strigat surprinsă prin ușă. I-am deschis fără să-mi dau seama cum arăt. Probabil că șifonată, jumulită și în pijamale. Ca un dezastru. Dar, în momentul acela singurul meu gând era că Ali stătea în cadrul ușii mele, privindu-mă cu căldură și cu un zâmbet pierdut pe chip. Pot să intru?

– Dddaa, am zis bâlbâindu-mă îngrozitor, și am închis ușa în urma lui, în timp ce el intrase deja în camera mea. Garsoniera pe care o închiriasem era modestă, avea strictul necesar, nimic mai mult și avea atât dormitorul cât și bucătăria în același loc. Eu mă obișnuisem acolo, însă pentru cineva obișnuit cu luxul avea să fie cel mai probabil îngrozitor.

Ali s-a așezat fără să spună nimic pe patul răvășit în care ațipisem mai devreme și a privit lung la garsoniera sărăcăcioasă. Îmi era rușine, dar până la urmă era tot ce-mi permiteam să plătesc din banii câștigați. Atunci mi-a trecut cel mai absurd gând posibil prin minte, acela că dacă nu aș fi fost atât de umilă, Ali poate m-ar fi privit cu alți ochi. Cel mai probabil acela a fost și momentul în care mi-am dat seama că mă atrage ca bărbat. Însă, am alungat gândul din minte cu rapiditatea cu care se iscase.

Niciunul nu spunea nimic. Eu, prea rușinată de felul în care arătăm, îl priveam pe furiș. El, cel mai probabil șocat, rămăsese cu ochii pe fereastra închisă, prin care aerul rece trecea cu nonșalanță. Mi-aș  fi dorit și eu să închiriez un loc mai plăcut, mai cald, cu geamuri termopan prin care să nu pătrundă frigul, însă am rămas doar cu gândul la ceva mai bun.

– Ana, așează-te lângă mine, te rog. Am venit până aici ca să vorbim.

M-am mutat mai aproape, deși mi se părea că eram prea intimi, unul lângă celălalt.

– Câți ani ai, dacă nu sunt indiscret ?

– Douăzeci și unu, am spus cu jumătate de gură. Mai aveam vreo 4 luni până îi împlineam, însă dintr-un motiv aiurea nu am adăugat și acest amănunt.

– Aha. Eu sunt mai mare decât tine cu 8 ani, iar Mehmet cu 14.

– Nu înțeleg.

– Mehmet mi-a vorbit de propunerea pe care ți-a făcut-o. Și îi înțeleg și motivele pentru care a luat această decizie. Am venit totuși să-ți spun să nu o faci. Să nu mergi cu el. Să rămâi aici. Am înțeles că știi deja că am cumpărat toate cazinourile lui Mehmet. Nimeni nu te va da afară. Eu voi fi prezent în viața ta doar dacă tu vei vrea acest lucru, altfel nu te voi deranja.

– Tot nu înțeleg. Ai venit până aici ca să-mi spui să nu plec, sau ca să mă sfătuiești să nu plec? Până la urmă ce te interesează pe tine dacă plec sau rămân? Nu însemn nimic pentru tine. Nu avem nicio legătură unul cu celălalt. Nici prieteni nu pot spune că suntem. Ne-am cunoscut în niște împrejurări foarte nepotrivite și cam atât.

Eram rea și egoistă, însă mă enerva faptul că atât el cât și Mehmet voiau să decidă pentru mine. Mă vedeau ca pe o fetiță bună la toate și mă voiau pentru a mă folosi după bunul plac.

– A reieșit ceva foarte urât din ceea ce ai spus. Eu am venit până aici pentru că m-am considerat prietenul tău și am considerat că este de datoria mea să te împiedic să faci o greșeală. Poate cea mai mare greșeală. Mehmet nu este pentru tine. Știu că nu ai o situație foarte bună acasă. Știu că ai greutăți, că ai o facultate de plătit și o chirie de suportat, însă plecarea cu Mehmet într-o țară necunoscută nu este soluția.

– În primul rând nici nu m-am gândit la ceea ce voi face. În al doilea rând cred că decizia asta îmi aparține. Îți sunt recunoscătoare că ai venit în calitate de prieten să-mi dai sfaturi pe care nu le-am cerut, însă hai să ne oprim aici înainte de a spune ceva regretabil. Nu înțeleg de ce ai ajuns la concluzia că îl vreau pe Mehmet. El este un bun prieten și atât. Și ca să îți liniștesc gândurile tot mai sumbre în privința mea, nu m-am culcat cu Mehmet niciodată. Nu am ajuns mai departe de a împărți o masă împreună. Ca să fiu mai sinceră, nu am ajuns cu el în punctul în care am ajuns cu tine, să mă viziteze acasă.

– Atunci se pare că am greșit venind aici și îmi pare rău. Nu am gândit astfel despre tine, sau cel puțin nu după ce te-am cunoscut mai bine. Însă știu ce face lipsa de bani dintr-o persoană. Știu unde o poate duce. Și nu aș vrea să se întâmple la fel și cu tine pentru că îmi pari o fată decentă, serioasă, cu capul pe umeri. Dacă ai nevoie vreodată de ceva știi unde mă găsești. Însă dacă vei pleca cu Mehmet vreau să uiți că ne cunoaștem. Sunt sigur că ne vom mai intersecta pașii în viața asta și nu îmi doresc să mai am de-a face cu tine dacă vei lua acea decizie. Gândește-te bine, Ana! Foarte bine.

– Ce drăguț din partea ta că-mi oferi această variantă. E absolut convingătoare. Să muncesc pentru tine pentru un salariu care abia îmi permite supraviețuirea sau să-l urmez pe Mehmet și să am tot ce-mi doresc. Adevărat că este o decizie grea. Te rog să pleci, purtarea ta din seara aceasta mi-a făcut extrem rău. Dacă erai prietenul meu așa cum spuneai nu-mi întorceai spatele, indiferent de ceea ce hotăram.

– Eu nu sunt Mehmet, Ana. Nu mă compara cu el.

– Așa este, Mehment este de mii de ori mai bun decât ești tu. Mehmet nu mi-a aruncat niciodată în față cuvinte grele și egoiste cum ai procedat tu. Mehmet mi-a dat de ales, lucru pe care tu nu l-ai făcut. Ești rău și acid, nu pot să cred că chiar începusei să-mi placi.

– Despre ce vorbești, Ana?

– Aiureli de om tulburat. Te rog să pleci, Ali, am nevoie să fiu singură.

– Să înțeleg că aceasta este ultima dată când ne vedem?

– Poate …încă nu știu. Dar dacă e să fie așa, îți doresc toată fericirea din lume. Spre deosebire de tine eu nu ți-aș întoarce niciodată spatele.

– Adio, atunci, Ana!

Am dat să mă întorc cu spatele la el, însă m-am simțit trasă și prinsă ca într-o menghină de brațele sale puternice. Nu mi-am dat seama când și-a apropiat fața de a mea și mi-a așternut pe buze un sărut scurt, dar cald și pătrunzător, care mi-a moleșit trupul și mi-a dat zeci de emoții. Gândurile mele erau la el.  O secundă. Două. Și eram pe picioarele mele. Dar știam în sufletul meu că el era acela. Din păcate. Ali era ceea ce nu trebuia să fie pentru mine – persoana din gândurile și sufletul meu, dar și omul care fără nicio remușcare mi-a spus în față că mă va considera o străină dacă nu voi face cum va spune el. Iar eu nu eram nici pe departe acea persoană ascultătoare pe care și-o imagina el.

Nu a spus niciun cuvânt. M-a mângâiat pe păr, și-a luat de pe pat sacoul de care se dezbrăcase între timp și a ieșit pe ușă ca și când totul fusese doar o părere. Doar eu rămăsesem martora tăcută a ceea ce se întâmplase. Un sărut care avea să schimbe totul. Un om care-și pusese amprenta asupra mea cum nu o făcuse nimeni. Îl voiam, dar știam că se terminase cu mult înainte să înceapă.

***

 

 

14 thoughts on “Confesiuni

  1. Cu sute de lucruri de facut, un deadline si familia sunandu-ma, nu m-am putut dezlipi de ecran pana nu am terminat. Si acum ca am terminat, sunt atat de fara cuvinte incat asta e tot ce pot sa zic …

  2. Sti multe si de aceea ai urmarit doar fericirea,dar mai ai un lucru de invatat,sa urmaresti sfintenia si neprihanirea fara de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.Nu suntem destinati ca sa fim fericiti ci suntem destinati ca sa fim sfinti.

  3. Si capitolul 2 ? asta e tot din confeziuni ? M-a captivat atat de tare povestea incat am stat nemiscata pana la ultimul punct. Scrii foarte frumos🙂

  4. Mi-a placut foarte mult ce am citit pana acum… citind, iti imaginezi si te pierzi in diverse cadre. Foarte frumos! Astept vesti pozitive in legatura cu cartea. O zi cat mai placuta!🙂

  5. Impresionant… pare ca citesc povestea vietii mele! Abia astept sa vad continuarea.
    Felicitari pentru felul in care ai reusit sa pui toate acestea intr-o „poveste”!

  6. Pentru cei care citesc cartea online, am mai adaugat cateva capitole🙂
    Spor la citit.

    PS: in curand cartea va putea fi achizitionata sub forma de ebook, revin cu detalii in curand🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s