Inimă încrezătoare.

8111f81ad465bcc2b8c064d0a68bb8a8

”Viața mea este întâlnirea dintre barca mea și oceanul vieții. Dezamăgirea și amărăciunea nu ne copleșesc. Eșecul doare, dar nu e un factor paralizant care să te facă să nu poți merge mai departe.

Greșeala este un ocol temporar, nu o fundătură. Este profesor, nu gropar. Este întârziere, nu înfrângere. Lacrimile duc cu ele durerile departe de suferință.

Unii plâng mai târziu, alții plâng mai devreme. Dar oricum ar fi, toți plângem.”

– Ierom. Hrisostom Filipescu

Am început să învăț din greșeli. Am început să învăț cum să-mi deșert sufletul în fața lui Dumnezeu. Am început să învăț cum să mă bucur de fiecare moment. Am început să învăț cum să ajut și să mă ajut în același timp. Am învățat să am încredere în Dumnezeu.

Cred că încrederea este sentimentul care se învață cel mai greu. Încrederea în noi, încrederea în cei din jur, încrederea într-un Dumnezeu care știe ce face și de ce face anumite lucruri.

Dacă ai fost dezamăgit în viață știi despre ce vorbesc. Dacă încrederea ți-a fost înșelată știi prin ce am trecut. Dacă ți-au fost înșelate așteptările știi de ce e atât de greu să-ți vindeci inima. De ce e atât de greu să nu te izolezi, să nu te îndepărtezi de cei care te-au rănit, să nu urăști. De ce e atât de greu să nu-ți dorești răzbunarea.

Inima, odată rănită, e greu de repus pe picioare. E greu să o determini să mai spere, să mai creadă, să mai dea șanse. Când e rănită e asemeni unui fluture pe care l-ai atins din greșeală și i-ai luat o parte din puf. Nu mai poate zbura, se zbate și prăbușește în cele din urmă. Nu moare. Ce puțin nu la început. Însă se zbate, se chinuie, se agață de orice ca să supraviețuiască. Iată de ce răzbunarea e cea mai la îndemână dintre liane.

Câte lucruri nu facem din răzbunare! Câte fapte rele nu săvârșim pentru a ne simți mai bine! Câți oameni nu rănim în speranța că ne vom vindeca de acel gol constant din suflet!

Ceea ce trebuie să înțelegem este că oamenii dezamăgesc. Asta facem noi. Dezamăgim și suferim din dezamăgiri. Oamenii ne greșesc și noi greșim oamenilor. Nimeni nu este sfânt. Nimeni nu este ocolit de greșeală. Și atunci dacă știm acest lucru de ce suferim din cauza aceasta? De ce plângem? De ce învinovățim pe alții de suferința noastră? De ce aruncăm cu vorbe urâte în cei care vin să ne îmbărbăteze? De ce nu iertăm în secunda în care cineva ne-a greșit? Poate pentru că suferința e mai mare cu cât persoana respectivă e mai aproape de sufletul nostru. Poate că surpriza e prea mare ca să o putem asimila ușor. Sau poate că nu știm cum să trecem peste acest sentiment de trădare.

Mi s-a întâmplat și mie. Și am reacționat la fel cum o faci și tu. Și oricare altcineva. Mi-am umplut sufletul cu venin, m-am îndepărtat de oameni, am pus etichetă durerii mele ca și când eu eram singura persoană care o descoperisem. Ca și când era ceva nou care trebuia amintit. Și punându-i etichetă am ținut-o aproape. Zi de zi. Noapte de noapte. Până când, din „ greșeală” am văzut „ Patimile lui Hristos”. Nu era prima dată când am urmărit acest film, de fapt era o tradiție în familia noastră când eram mică să îl urmărim cu toții în această perioadă. Însă, deși nu era prima oară, am simțit ca și când era. Momentul trădării lui Iisus, biciuirea, huiduirea, răstignirea și restul faptelor deplorabile săvârșite de oamenii aceia m-au făcut să mă simt rău. Toate acele fapte, de care Îisus era conștient, au mișcat ceva în mine. În momentul acela am înțeles ce înseamnă de fapt dezamăgirea. Mi-am imaginat bineînțeles tabloul respectiv cu Iisus știind ce sacrificiu trebuie să facă pentru noi, știind că va fi trădat, știind că va fi omorât … pur și simplu știind. Și totuși iubind. Și totuși iertând. Ce lecție absolut minunată. Mi-au dat lacrimile și am realizat că nici o durere, că nici o dezamăgire, că nici o trădare nu este și nu va fi la de mare și intensă ca cea trăită de Iisus. Spuneți-mi naivă sau nebună, cert este că din acel moment mi-am spus că nu contează de câte ori voi fi dezamăgită, nu voi mai reacționa niciodată atât de urât. Am înțeles atunci că risipim timp, energie și sentimente pe ceva care oricum se va mai întâmpla. Iar și iar. Cât timp vom trăi.

Lecția învățată a fost că indiferent de decepțiile, iluziile, așteptările noastre trebuie să avem o inimă încrezătoare, deschisă la iubire, la iertare și la blândețe. Indiferent de durerea provocată nouă trebuie să învățăm să iertăm și nu să blamăm. Iisus nu ne-a scos vinovați. Nu ne-a privit cu dușmănie. Nu ne-a dorit răul, deși l-am chinuit și ne-am bătut joc de el în toate felurile posibile.

O inimă încrezătoare în Dumnezeu e dătătoare de speranță și credință. E purtătoare de maturitate, înțelepciune și curaj.

Închei această postare cu un citat care aparține lui Hrisostom Filipescu Ierom și sper din suflet că trăirile și lecțiile mele v-au ajutat în ceea ce înfruntați în acest moment.

„ Uneori oamenii te vor în lacrimi pentru ca, privind la ale tale, ale lor să pară mai ușoare. Dar mulți uită că zâmbetul de astăzi poartă în spate lacrima de ieri… Acolo unde au curs lacrimi, a izvorât viaţa.” 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s