Confesiuni

10520092_753958798001269_1821187050892018075_n

„ Munceam haotic. Ca un nebun căruia nu-i mai ajung zilele. Timpul mi se părea foarte scurt, task-urile foarte multe. Încercam să mă concentrez, să îmi prioritizez timpul, însă nu era suficient. Cumva toate eforturile mele se soldau cu oboseală, dureri de cap, gânduri negative, frământări. Am ajuns în momentul în care îmi doream o schimbare dar nu știam în ce sens. Era ca și cum nu mă mai cunoșteam, nu mai știam cine sunt, ce vreau de la viață. Ca și cum toate acțiunile mele îmi robotizase viața. Nu știam încotro să o iau, care este direcția potrivită și uneori mă simțeam fără vlagă și posomorâtă. Mă gândeam cu disperare că nu îmi place ceea ce fac, că muncesc doar ca să am bani mai mulți, să-mi asigur un trai financiar mai mult decât ok. De fapt ce nu înțelegeam eu atunci era că deși munceam ca nimeni altcineva nu reușeam decât să-mi fac rău. Nopți pierdute, ore în șir state în fața calculatorului sau în ședințe interminabile, ani întregi de muncă asiduă în care nu îmi luasem nici măcar o zi de concediu.
Eram pe care să explodez. Eram sfârșită. Epuizată. Ca un arc întins la maximum. Trebuia să fac ceva. Și am făcut în ultima secundă. Însă am ajuns la concluzia că decât să regret mai târziu mai bine mă îngrijesc de viața mea la timp. Și în momentele mele de rătăcire, în clipele de neștiință totală, am întâlnit pe cineva. Un om frumos. Minunat aș spune. L-aș numi prieten însă ar fi prea puțin. L-aș numi frate însă nu ar fi adevărat decât cu sufletul. Astfel că îl voi numi ” îngerul meu păzitor „. Când l-am întâlnit prima dată eram aproape de starea de plâns. Nu știu dacă ați trecut prin așa ceva vreodată, însă nu mai aveam nici măcar putere să mă aranjez. Plecasem la magazinul din colț îmbrăcată în pijama cu un palton pe deasupra și în papuci de casă. Iar părul îmi stătea de parcă scăpasem de la nebuni. Este ceva comic dar totodată jalnic. Pentru că ajunsesem acolo cu bună știință. Pentru că nu făcusem nimic ca să-mi împiedic transformarea într-o ciudățenie ratată. Aveam cea mai proastă părere despre mine. Și ea se degrada cu fiecare zi mai mult. În ziua în care l-am întâlnit m-a confundat cu o cerșetoare și mi-a pus în mână o hârtie de 50 de lei. Pentru că mă dusesem la magazin doar cu un card gol, spre marea mea disperare. Și în nebunia mea tot insistam la casier să mai treacă odată cardul prin aparat. Nu știu câți dintre voi au trecut printr-un astfel de moment, dar credeți-mă că mi-aș fi dorit să se deschidă pământul și să mă înghită. Pe loc. Dar în acele clipe în care judecata mi-era întunecată de glasul calm și rece al casierului credeți-mă că am cedat. Și doar vreau să vă imaginați în ce situație mai mult decât penibilă mă aflam. Unii îmi luau apărarea insistând să se mai încerce odată cardul, alții mă certau pentru că țineam coada în loc. Iar eu plângeam tăcută cu mâna întinsă către casier pentru o ultimă încercare. Pe de o parte mi se părea imposibil ca acel card să fie gol și spun asta pentru că cu câteva zile în urmă mi se virase pe el salariul. Mai târziu când am ajuns acasă și mi-am făcut un duș mi-am dat seama de eroare. Luasem din greșeală un alt card. Imaginați-vă puțin starea mea de om nebun și haosat. Vroiam să merg înapoi doar ca să-i arăt casierului că de fapt am luat un alt card din portofel. Dar ce mai conta la urma urmelor ? Din vina mea ajunsesem mai penibilă decât crezusem că aș fi putut fi vreodată. Dar, să revenim la momentul de dinainte, la cel în care un bun samaritean îmi întinde o bancnotă pentru a-mi plăti cele câteva dulciuri pe care le luasem fără să mă gândesc de pe raft. Nici nu mai știu dacă într-adevăr îmi fusese poftă de ceva dulce sau pur și simplu vroiam să mănânc ceva de disperare. Eram frustrată,nervoasă și la capătul puterilor. Așa că i-am acceptat banii. Nu i-am aruncat nici o privire. Nu i-am zis nici mulțumesc. Sau orice altceva. Puteam să mă scuz, să fac schimb de numere de telefon și să stabilim să ne întâlnim ca să-i pot înapoia banii. Nu am făcut nimic din toate acestea. Pur și simplu i-am dat banii casierului ca și cum erau ai mei și am plecat fără să mă uit înapoi. De fapt cred că am ieșit în fugă urmărită ca o hoață senilă de omul de pază.
În noaptea aceea nu am dormit. Am plâns în schimb. Până nu am mai putut. Până nu a mai rămas nimic decât o pustietate teribilă și un gol imens în suflet. Întrebările nu se mai opreau în mintea mea. Nu puteam să le închid sub nici o formă. Îmi făceau rău dar suportam pentru că le consideram pedeapsa mea pentru inutilitatea de care dădusem dovadă. De lașitatea pe care nu o credeam făcând parte din mine.
Acel moment a fost revelația care mi-a deschis ochii, care mi-a revigorat mintea, care mi-a insuflat speranță și dorința de a reuși. Chiar acel moment ciudat și jalnic în care am fost protagonistă a devenit clipa mea de trezire la viață. Momentul în care am conștientizat că trebuie să mă opresc pentru că pașii mă purtau într-o direcție greșită.
Am început să fac plimbări lungi prin parc. Chiar să alerg seara câțiva kilometri. Să mă regăsesc în lucrurile plăcute pe care le făceam cândva dar pe care le-am abandonat cu timpul. Am ajuns să citesc. Ore în șir. Orice îmi pica în mână. Îmi plăcea și reușeam să mă destind suficient de mult încât să mă gândesc la mine. La ce trebuia să fac mai departe.
Apoi, la o librărie în care intrasem pentru a cumpăra o carte l-am reîntâlnit. Tot la casă. Tot în momentul în care îmi căutam portofelul. Nu mai eram la fel de nearanjată și deplorabilă. Nici la capătul puterilor. Eram într-adevăr simplu îmbrăcată, nemachiată pentru că mă simțeam mai bine așa. Era ca și cum reușisem să îmi spăl sufletul și mintea și să devin mai curată. Și îmi plăcea senzația de prospețime pe care mi-o dădea lipsa machiajului.
Ca și atunci mi-a întins o altă bancnotă și mi-a zâmbit. Și am zâmbit și eu pentru mi-am dat seama că de fapt era aceeași persoană care fusese martora rușinii mele. De data aceasta nu am mai fugit. Am stat și am așteptat deoparte să plătească cărțile și l-am abordat la ieșire. Mi-am cerut scuze și i-am înapoiat banii. Am crezut că va râde de mine. În schimb mi-a făcut semn să îl urmez și nu s-a mai uitat înapoi o vreme. Însă eu îl urmam. Nu știu de ce o făcusem. Nu știu ce m-a determinat să o fac. Știu numai că în urma discuției cu el întreaga mea viață s-a schimbat total.
– Cum te numești,m-a întrebat ? Am vrut să-i spun însă m-a întrerupt. Nu-mi spune, mai bine să fim doi străini.
Am tăcut încercând să-i înțeleg purtarea. Probabil și-a dat seama de liniștea din jur și a început din nou să vorbească :
– Am fost și eu așa ca tine. De mult ce-i drept însă te-am citit din primul moment în care te-am văzut. Rătăcirea din privirea ta și eu am avut-o. Pentru mult timp. De aceea mi-a părut rău că te-am lăsat să pleci în ziua aceea fără să-ți spun povestea mea ca să poți înțelege ce-i cu tine și cum poți să ieși din starea aceea. Însă văd o schimbare. Ești mai puternică decât lași impresia. Ți-ai regăsit singură drumul. Acum să faci bine să nu-l pierzi din vedere, mi-a mai spus înainte să se ridice.
L-am oprit pentru că vroiam să-mi spună povestea lui. Mă făcuse curioasă pentru că nu știam că și altcineva trecuse prin aceleași stări deplorabile, prin aceleași rătăciri de moment.
– Ești sigură că vrei să asculți ? m-a întrebat de parcă nu vroia să creadă că vreau să-mi povestească.
– Da, am tot timpul din lume, i-am zis zâmbind. Aș fi dat orice să pot înțelege mai devreme acest lucru. Timpul nu pleacă nicăieri. El este în jurul nostru și în noi. Deciziile noastre afectează calitatea și trecerea acestuia. Ezitările, temerile și neliniștile noastre îl fac să pară insuficient. Neîncrederea îi micșorează puterea și magia.
– Am fost unul din acei oameni care muncea pentru a strânge câți mai mulți bani. Visam nu doar să fiu un om de succes, respectat și temut, dar și un om putred de bogat. Un om care nu își poate refuza nimic. Căutam să fac bani de oriunde, din orice. Și la început a funcționat. Pentru că eram plin de entuziasm. Pentru că aveam încredere în mine. Pentru că aveam în fața ochilor visul cel mai de preț al meu – bogăția. Îi disprețuiam pentru cei care se mulțumeau cu puțin. Pe cei care își vedeau de treaba lor fără să-și dorească să aibă mai mult, pe cei care veneau și plecau la program. Eu aveam în cap multe lucruri pe care le consideram importante și ca atare eram primul care venea și ultimul care pleca de la serviciu. Eram privit bine de șefi. Respectat. Eram pe cale să devin omul din visele mele. Însă nu a fost deajuns. Vroiam mai mult. Mai repede. Devenisem nerăbdător și agitat. Mi se părea că timpul trece altfel pentru alții și mult prea încet pentru mine, pentru că nu se schimba nimic, pentru că totul părea să stagneze. Aveam o iubită la care țineam. Chiar doream să ne petrecem ceva mai mult timp împreună ca să ne cunoaștem și de ce nu să ne căsătorim. Am fost întotdeauna un bărbat cerebral care nu a înțeles emoția iubirii. M-a părăsit după o vreme, sătulă să-mi mai înghită crizele, sătulă să aștepte ca adolescentul din mine să se maturizeze. Nu am suferit. Nici măcar nu am observat că plecase. Am descoperit mai târziu dar nu am dat importanță pentru că munca mă solicita din greu iar eu doream să fiu cel mai bun. La 28 de ani am clacat. Am avut o criză de ficat și am ajuns la spital. Ca să nu o mai lungesc mult îți spun că am fost părăsit de toți. Nimeni nu a venit să mă viziteze. Nimeni nu m-a sunat. Nimeni nu m-a întrebat când am să mă întorc la serviciu. Eu care mă consideram indispensabil pentru șefi eram dat deoparte, ca un bun stricat care nu mai merită reparația. Am învățat atunci prima mea lecție. Pe care sper că ai învățat-o și tu : nu banii sunt cei care contează în viață ci iubirea de care ai parte, respectul celor care te înconjoară, sprijinul și prietenia celor care fac parte din viața ta. Să dobândești pacea sufletului și seninătatea poate fi mai dificil decât orice sarcină care și se dă spre rezolvare. Pentru că orice ai face nu trebuie să pierzi drumul spre inima ta, centrul tuturor sentimentelor frumoase care seamănă armonie și fericire înăuntrul tău.
– Cum poți să fii fericit dacă nu ai bani ? Dacă toate plăcerile îți sunt refuzate pentru că nu-ți permiți ? am întrebat curioasă.
– Când ai timp să-ți mai faci plăcerile dacă ai bani dar muncești tot timpul ? mi-a răspuns cu o întrebare. Te gândești la lucruri care fac parte din viitorul îndepărtat. Tu nu ai nici măcar certitudinea că te vei putea bucura de bani atunci când îi vei avea, mi-a spus trist.
I-am dat dreptate. Mă gândisem într-adevăr prea departe. Uitasem să mă bucur de prezent fără să am nevoie de vreo ocazie specială. Uitasem să merg la culcare cu sufletul împăcat, recunoscătoare pentru ceea ce primisem. Uitasem să vorbesc cu oamenii dragi, să le reamintesc că îi iubesc, să le spun că sunt bine și să-i întreb la rându-i de sănătate. Uitasem că în viața noastră există și astfel de lucruri minore care te pot scoate din rutina instalată înăuntru, lucruri simple dar plăcute care te pot face să zâmbești. De fapt uitasem să și zâmbesc. Erau atât de multe lucruri pe care le lăsasem deoparte. Mult prea multe.
– Am ieșit din spital după 5 zile de tratament. Obosit. Bolnav. Cu spiritul la pământ. Nu aveam ce să fac. Nu aveam unde să merg. Nu știam încotro să fac următorul pas. Mi-a luat zece ani să învăț ceea ce știu acum. Să pornesc de la zero și să-mi construiesc o altă viață, schimbându-mi în totalitate gândurile și visele. Chiar și prioritățile mele s-au schimbat între timp pentru că eu mă schimbasem. Pentru că eram o altă persoană. Au mai trecut încă 11 ani ca să pot deveni omul care sunt astăzi. Cel care stă în fața ta. Am trecut prin multe încercări, prin multe greutăți. Am căzut. M-am ridicat. A fost cât pe ce să mă înec însă am reușit să înot. Am lăsat în urmă vechiul eu și am permis vieții să mă modeleze. Astăzi am convingerea că am reușit în sfârșit să fiu cea mai bună variantă a mea. Și tu poți face la fel. Și tu poți reuși să-ți schimbi viața.”
Cu aceste cuvinte m-a părăsit lăsându-mă singură pe băncuța pe care ne oprisem. Au rămas în urma lui gândurile și întrebările. Am să reușesc? m-am întrebat ? Am să fiu capabilă de o astfel de transformare ?
Doar timpul poate decide dacă sunt capabilă să mă rup de cea care am fost. Timpul și dorința mea fierbinte de schimbare. Pentru că eșecul ne poate ajunge doar în clipa în care hotărârile noastre nu vor fi îndeajuns de puternice. ”
– fragment , Confesiuni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s