Fragment – Confesiuni

Imagine

E atât de ușor să construiești lumea în jurul celor pe care îi iubești, să dăruiești timp și răbdare pentru a consolida zidurile din afara familiei tale, să faci totul punându-i pe ei pe primul plan. Nici nu îți dai seama când faci asta, pentru că nu este un sacrificiu, nu este o obligație, este ceva natural, un sentiment izvorât din dragoste adevărată.
Eu mi-am construit viața în jurul lui. Pe cea personală, pe cea profesională, totul. Am renunțat la multe pentru el, dar am simțit că trebuie să o fac ca să ne fie bine. Am cedat unde a fost cazul și am acceptat inevitabilul. M-am lăsat purtată de reacțiile lui, de stările și plăcerile lui și m-am pus în plan secund pe mine.
În relația noastră nu conta ce-mi plăcea mie, ce vroiam eu, ce speranțe aveam de la noi, conta el și mult timp nu am văzut acest aspect fiindcă eram prea concentrată să-i fiu pe plac, să fiu iubită. A fost ușor să construiești, dar atât de greu să dărâmi totul și să urmărești cum tot ce ai visat a ajuns un morman de gunoi. Partea cea mai grea în toată această nebunie este că nu se întâmplă totul dintr-o dată. Nu primești o singură lovitură și gata, totul s-a terminat. Nu. Este mult mai complicat decât asta. Trebuie să ți se fi întâmplat ca să conștientizezi că toată această prăbușire, tot acest haos are lentoarea lui. E ca și cum în fiecare zi, în fiecare ceas cade câte o bucățică din ceea ce ai realizat, o ceartă, o zi fără nici un cuvânt, câteva zile departe unul de celălalt, cuvinte urâte, remarci aruncate la voia întâmplării și în cele din urmă absența tuturor sentimentelor frumoase care v-au adus împreună la început. Simți neputința de a face lucrurile să meargă, simți nevoia de a plânge, de a-ți striga durerea, de a implora o nouă șansă, de a continua în mod absurd să ridici, deși știi că toate materialele sunt putrede.
Și în momentul în care totul se destramă și nu-ți mai rămâne nimic de care să te agăți treci prin cel mai greu moment posibil. Căci sufletul speră în continuare în timp ce mintea știe că nimic nu va mai fi la fel, iar trupul ei bine nu se poate ridica până ce nu va exista un echilibru în tine.
Și trebuie să reușești, trebuie să te aduni, trebuie să te regăsești. Fiindcă viața te așteaptă cu brațele deschise pentru a-ți calma rănile, pentru că există undeva în lume o persoană care așteaptă la fel ca și tine să dăruiască iubire, fiindcă toate lucrurile care au început prost se termină bine dacă le dai și îți dai o șansă.
Fiindcă nimic nu va mai fi la fel dar totul va fi ca înainte dacă nu înveți la timp din lecțiile predate de viață, într-un mod atât de sârguincios.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s