Confesiuni

Imagine

„ Caut liniștea printre gânduri. E atâta gălăgie în jur. Mă simt de parcă aș fi adunat cumva toate gândurile lumii, toate amintirile trecutului, toate regretele și întrebările laolaltă. E haos. Și e rece. Mă întreb care este prețul pe care trebuie să-l plătesc ca să cumpăr puțină liniște. Un strop de depărtare. Îmi arunc ochii pe fereastra bătută de stropi de ploaie. A rămas deschisă iar ploaia a intrat nestingherită și și-a ocupat locul. Îmi pare că a poposit și în sufletul meu și mi-a stins plăpânda flacară care-mi ținea de cald. E atât de rece. Afară. Înăuntru. Nu e nici o diferență.

Au trecut ore de când stau nemișcată în fața aceleași ferestre deschide prin care a pătruns ploaia. Am picioarele înghețate dar totuși nu mă pot mișca. Gândurile nu îmi dau pace. Mă simt răvășită, de parcă ploaia a trecut prin mine și nu pe lângă. Întrebările continuă să apară, forțându-mi mintea să le accepte. Însă sufletul meu este deja îngreunat de povara lor. Își dorește răspunsuri. Rezolvări. E sătul de enigme, de ecuații al căror rezultat nu duc niciunde. Mi-e teamă, deși încerc să mă îmbărbătez. Mi-e teamă că o eșuez din nou. Dar, mă și întreb totodată de unde știu ca așa va fi ? De unde știu că de data aceasta nu se va întâmpla opusul, iar visele se vor transforma în realitate. E târziu. Simt ceasul cum își târâie pasul, la fel de obosit ca și mine. Vreau să dorm și să uit tot ceea ce simt. Vreau puțină liniște și puțin spațiu, departe de lume, de cei care nu înțeleg că nu știi cum să te aduni, să te ridici. Aș vrea să fiu suficient de puternică pentru a face lucrurile pe care cred că nu le pot îndeplini. Aș vrea să pot să fiu suficient de curajoasă încât să mă ridic după fiecare eșec și să continui să fac ceea ce cred că mi-a aduce fericirea. Dar, undeva pe drum, sufletul meu s-a blocat. A rămas undeva suspendat, poate între ziua cea de ieri și cea de mâine, poate în umbra soarelui de ieri și a toamnei de mâine. Aș vrea să văd culorile, nuanțele, parfumul, magia , frumusețea zilei de azi, să înțeleg și să mă bucur de viață, să dansez, să zâmbesc, să râd și să încerc să fiu eu în fiecare moment. Mi-aș dori să pot face toate acestea. Mă întreb ce mă împiedică să o fac. Dar știu prea bine răspunsul. Eu. Sunt lașă și mă cert pentru slăbiciunea mea, dar simt că este mai mult decât atât. Este o boală care te cuprinde încetul cu încetul. Mai întâi îți amorțesc ochii, nu mai vezi viața atât de limpede și curat ca la început, apoi îți tremură colțurile gurii și zâmbetul se transformă doar într-o grimasă, brațele îți cad neputincioase și nu te mai simți în stare să îmbrățișezi, iar în cele din urmă sufletul, mult prea obosit să mai poată zbura, cedează ultimul. E dureros să privești simptomele. Și e mai dureros să vezi că nu ai ce face, că nu poți reacționa, că nu poți împiedica sufletul să se sfarâme în mii și mii de bucăți. Ai striga, dar ți-aduci aminte că nu ai la cine. Și-ți frângi glasul și-ți strângi ochii, și înduri pentru că știi că te vei ridica. Cumva, știi că nimic nu te poate doborî cu adevărat. Te poate secera, dar numai pentru o clipă. Problema e că acea clipă durează o eternitate. Nici nu știi când te trezești într-o zi și realizezi că privești din nou răsăritul și vezi zecile de culori din lumina lui. Nici nu știi cum să reacționezi la parfumul ierbii crude, la veselia primăverii, la frumusețea copacilor înfloriți. Nu știi cum să reacționezi fiindcă ți s-a dat o nouă șansă. Ceva nesperat de frumos. Magic. Miraculos. Și nu-ți vine să crezi că ești tu acela care a primit acest dar neprețuit. Din rătăcitor ai devenit descoperitor al tainelor vieții. Și ți-ai promis că niciodată nu vei mai ajunge în locul rece și întunecat din care ai reușit să scapi. E bine aici sus. E liniște. E cald. E plăcut. E primăvară. Și sufletul meu s-a îmbrăcat în haine noi. E pregătit de călătoria de o mie de mile. Adevărul este că viața te îngenunchiază pentru a te încerca. Te pune față în față cu zeci de obstacole, cu tine însuți. Alegerile nu sunt niciodată ușoare. Și nici nu vin cu timpul. Dar trebuie să înțelegi că după fiecare căzătură, lovitură sau șoc, te poți reface. Și poți continua drumul sau dimpotrivă te poți oricând întoarce și încerca o cărare nouă. E decizia ta. A mea a fost să continui. Să-mi iau inima în dinți și să-mi înfrunt trecutul în viitor. Prima încercare aproape m-a ucis. Ce va urma … ? Nu știu. Dar cu siguranță voi lupta, voi îndura, voi culege fiecare zi așa cum mi se va da. Mi-am propus să nu mai privesc peste umăr, înnecată de eșecuri, de trădări, de oameni mincinoși, mi-am propus să uit, să iert, să păstrez în suflet doar amintiri frumoase, sinceritate, frumusețe și bunătate. Acum știu că fericirea este în noi și nu trebuie căutată departe. A fost un drum greu până aici, aproape imposibil. Închid ochii cu certitudinea că mâine îmi va aduce un nou capitol. E liniște. Și cald. Și primăvara e în toi. ” ( fragment , Confesiuni )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s