Lumea ta vs lumea mea

Imagine

” Voiam să te fac să vezi lumea prin ochii mei. Niciodată nu am simțit teamă sau neliniște la gândul zilei de mâine, spre deosebire de tine care treceai prin sita minții fiecare sentiment sau emoție. Voiam să te schimb, să te fac asemănător mie, poate fiindcă te iubeam prea mult și suferința ta îmi era familiară. Mă durea în aceeași măsură ca și pe tine, poate ceva mai mult. Nu înțelegeam de ce nu poți vedea ce vedeam eu, frumusețea, extraordinarul, miracolul din fiecare clipă. Nu înțelegeam de ce nu poți simți armonia, liniștea, muzica fiecărei zile. Eu îți promiteam o zi mâine specială însă tu nu luai în calcul decât trecutul. Fiecare decizie de-a ta se baza pe rădăcinile unei erori trecute. Erai măcinat de ele. Fiecare zi era doar o umbră a ceea ce putea fi. Voiam să fac ceva măreț, ceva stupid, ceva ieșit din comun doar ca-ți zgudui lumea rece și devoratoare de suflete în care trăiai. Dar nu știam ce. Nu știam cum. Întotdeauna ai fost o persoană dificil de înțeles. În fiecare zi repetam aceleași cuvinte că o placă stricată și probabil îți păream o nebună. Dar făceam asta doar fiindcă te iubeam, doar fiindcă doream să împărtășesc cu tine fericirea mea, mulțumirea sufletească. Era atât de ușor să te fac să privești cu ochii mei însă orgoliul tău era mai mare decât dorința mea. Am renunțat în cele din urmă. Iar tu te-ai lăsat atras și mai mult în lumea ta nepământeană. Probabil, în lumea aceea găseai liniștea de care aveai nevoie și pe care nu reușeai să o găsești în prezent, alături de mine. Am renunțat cu gândul că nu sunt eu lumina ta, că nu pot fi semnul de care ai nevoie ca să te trezești, dar asta nu mă împiedică să mă întreb dacă nu cumva trebuia să forțez lucrurile mai mult. Dacă nu cumva trebuia să fiu mai încăpățânată, mai rigidă, mai insistentă cu tine. Te iubeam atât de mult și nu voiam să te las pradă trecutului, încă acesta a fost mai puternic decât mine. În ziua în care am renunțat cerul a plâns împreună cu mine. Eram afară în ploaie, cu bagajele în jurul meu și cu ochii plini de lacrimi ridicați spre fereastra ta. Era momentul ideal să-mi dai un semn. Orice. Îl puteam înțelege căci inima mea nu aștepta decât o zvâcnire a perdelei ca să se poată întoarce fără să se umilească. Dar perdeaua de la fereastră a rămas la fel de neclintită ca și pașii tăi, ca și vocea ta. Și am plecat în cele din urmă, cu toate sentimentele aruncate la înghesuială în valiză, cu toate emoțiile vraiște, cu îndoieli și regrete. Ajunsesem să văd lumea ta cu ochii tăi, cu sufletul tău. În cele din urmă ai reușit să faci ceea ce nu eu nu am putut, să-mi arăți lumea în care trăiești. Mi-e frig. Mi-e teamă. Și e atât de întuneric aici. Și ziua de mâine pare atât de departe. ” ( fragment, Confesiuni )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s