Confesiuni – fragment –

Imagine

” (…) nu vreau decât să-mi odihnesc sufletul obosit pe umărul tău. O secundă sau poate câteva minute. E atât de frig afară. Și gălăgie. Îmi pare că totul este ireal. Nu-mi pot regăsi gândurile. Nu-mi pot ajunge din urmă sentimentele. Am rămas singură în mijlocul acestei nebunii și nu am de ce să mă agăț ca să-mi pot trage răsuflarea. Câteodată, am impresia că sunt singura care luptă. Singura care merge într-o direcție incertă. Aș fi vrut să fii aici cu mine. Să-mi promiți că totul va fi bine, să mă asiguri că ceva bun mă așteaptă după ce toate astea se vor sfârși. E atât de obositor să lupți cu tine însuți. Să vrei să faci ceva dar să ști că nu o poți face. Să spui ceva dar să te abții. E ca și cum ți-ai ține sufletul în lesă și l-ai smuci de fiecare dată când se duce mai departe. E greu să-ți pui limite. Nu ar trebui să învățam partea asta a lecției. Sufletul ar trebui să fie lăsat să exploreze. Iar pașii să-l însoțească. Să se bucure împreună de frumusețea vieții. Să călătorească la pas, mână în mână, nu despărțiți, nu limitați. Dar, în viață nu se întâmplă întotdeauna așa. Uitați-vă la mine. De abia pot ține pasul cu sufletul și cu mintea. Când unul spune „ Da ” întotdeauna celălalt aduce contra argumente. Și atunci se schimbă totul fiindcă nu mai știu ce să fac, nu mai știu de cine să ascult și mă prăbușesc. Sunt zile în care aș vrea să-mi trag plapuma peste mine și să mă ghemuiesc în căldura patului, să nu mai las pe nimeni să pătrundă în fortăreața mea. Dar sunt și zile în care obosită de atâtea întrebări, de neliniști și frământări, de incertitudini și temeri îmi vine să pun piciorul în prag și să strig la ei să înceteze. Să le țin o morală asemănătoare celei pe care mi-o ținea mama în anii copilăriei și după să-i pedepsesc să stea împreună. Poate așa nu vor mai fi discuții. Poate așa voi reuși să-i împac. Poate așa voi avea și eu o secundă de liniște. Dar până voi avea curajul să mă rup de toate acestea lasă-mă să mă ascund puțin în locul meu favorit, brațele tale. Permite-mi să mă odihnesc câteva clipe în tine, cel puțin până va trece răceala de afară. Sunt atât de obosită încât aș putea dormi o viață întreagă. ( … ) ” 

( fragment , Confesiuni )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s