Poveste de iarnă

Image

Ninge. Cu fulgi mari și pufoși. Atmosfera de vis care mă înconjoară îmi amintește de prima iarnă petrecută împreună. Un vis frumos. Sau mai degrabă o fantezie. Minunată de altfel. Nu am îndrăznit să mă gândesc de mult la trecut. Sau la iarna trecută. E ciudat cum timpul zboară pe nevăzute, cum peisajul se schimbă și oamenii se transformă. Privesc iarna de la fereastra apartamentului meu. E trist și dezolant, dar mă îmbărbătez că o să fie bine. Iubesc iarna. Și ninsoarea. E ca și cum m-aș afla într-o poveste. Dar nu una cu final fericit. E trist când tot acest spectacol extraordinar este privit de un suflet singuratic. De doi ochi pustii. De o minte dezgolită de gânduri. De o inimă golită de sentimente. Totuși, caut un semn, o alinare în fulgii care plutesc nestingheriți în răceala de afară. Nu sunt singuri, dar îmi par și cum ar fi. La fel ca mine. Nu sunt singură. Apartamentul mi-e plin de prieteni. Am dat o petrecere de casă nouă. Gândeam că o să mă simt mai puțin ciudat. Dar în timp ce eu stau cu nasul lipit de geam și gândesc aiurea, ceilalți se distrează zgomotos. Și de ce nu ar face-o ? Nu mulți au aceeași stare ca și mine. Prietenele îmi spun că mă lamentez. Posibil. Mie îmi vine să mă închid înăuntru și să nu mai deschid nimănui. Iarna, cu toate sărbătorile și fanteziile ei, cu toată bucuria și râsetele mă deprimă. Nu e momentul să fiu singură. Nu e momentul să plâng și să regret că am decis singurătatea. Fără tine nu e la fel. Fără tine e rece și pustiu înăuntru. Dar cel puțin e liniște. Și asta e ceva. Ar trebui să fiu recunoscătoare. Și poate că sunt. Numai că , în mijlocul atâtor râsete și glume nu mai pot simți nimic. Aș vrea să fiu departe. Mi-aș dori să am curajul ăsta. Matei mă privește. Știu asta. Îi simt privirea din cealaltă parte a camerei. Știe ce simt. Și știe că nu aș putea niciodată să mai am încredere într-un bărbat. Nu așa cum am făcut-o. M-a făcut lașă, dar nu am putut să mă supăr pe el fiindcă știu că e furios pe mine. Pe neputința mea. Pe slăbiciunea mea. Aproape mi-a strigat în față că mă iubește, însă nu am fost mișcată. De mult nu mai cred în cuvinte. Se șterg atât de ușor. Acum o secundă crezi că le-ai auzit ca mai târziu să știi că nu ți-au fost spuse niciodată. Sau au fost spuse și nu au însemnat nimic. Îl iubesc în felul meu pe Matei. Nu aș putea să descriu care-mi sunt sentimentele. Nu ca pe un frate, nici ca pe un prieten. Ca pe ceva mai mult, însă cu ceva restricții. Știu că pentru mine iubirea este un drum interzis. Știu cât de mult m-a marcat, cât de plină de speranță eram, cât de iubită mă simțeam și mai știu și de la ce distanță am căzut. Îmi amintesc totul de parcă era ieri. Privirea în care nu-i mai vedeam dragostea. Gesturile reci, mecanice, lipsite de tandrețe. Cuvintele goale, lipsite de sentiment. Am înțeles totul atunci. Totuși, era prea târziu pentru mine. Îl iubeam. Și înainte să mă trezesc am fost spulberată. Asta este partea cea mai urâtă a dragostei. Iubești fără să știi cum, fără să ți se dea certitudini, fără să știi dacă sentimentul îți este împărtășit. Te scufunzi ca într-o mlaștină, cuprinsă de îndoieli, de griji, de semne de întrebare, de incertitudini. Și când într-un final descoperi că iubirea nu a fost îndeajuns, te cerți fiindcă în sufletul tău știai. Era nu mai mult de o bănuială, dar era suficient. Te cerți fiindcă te-ai implicat total. Te cerți fiindcă nu ai reușit să-ți ții ochii deschiși. Te cerți fiindcă ai iubit un bărbat care nu a simțit același lucru. Un bărbat pe care l-ai iubit plus un bărbat care nu te-a iubit face zero. Așadar, nu am pierdut mare lucru. Doar respectul de sine. Încrederea. Inima. Frumosul din suflet. Timp. Dar, ce mai contează acum toate astea ? S-au dus ca și iarna trecută. Ca și iarna asta. Totul se duce. În fond nimic nu e etern. Un fulg s-a oprit pe geam. << Ce vrei să-mi spui >>, l-am întrebat în gând. <<- Fii fericită !>> – l-am auzit spunând. Sau poate mi s-a părut. E atâta frumusețe afară. Un miracol. Păcat că inima mea s-a închis în fața magiei. Mi-ar fi plăcut să dansez aceeași melodie ca și a fulgilor de nea. Mi-ar fi plăcut să nu mai simt singurătatea, dar ea face parte din mine.
<<- Vrei să dansezi ? >> am auzit din spate. Știam cine e înainte să mă întorc. Trupul meu îl recunoștea. Era ca și cum eram legați de același fir de ață. Întotdeauna eram trași în aceeași direcție. M-a cuprins pe la spate într-o îmbrățișare tandră, plină de iubire. I-am cunoscut parfumul. I-am inhalat aroma. Mâna lui a cuprins-o pe a mea într-o fierbinte și cutremurătoare fantezie. Mi se părea sau mi-era cald ? Oare ceea ce simțeam era emoție ? Sau chiar se petrecea cu adevărat ? Îmi doream să dansez cu el sau singură. I-am simțit buzele calde pe umărul dezgolit. Și m-am simțit cuprinsă de fierbințeală. << Fii fericită >>, am auzit din nou. Dar fulgul nu mai era pe geam. M-am întors spre Matei și i-am zâmbit cald, ca și când îl văzusem pentru prima oară. Mi-a întors zâmbetul și m-a strâns în brațe. Dansul nostru nu avea nume. Ca și ceea ce se întâmpla între noi. Am ezitat pentru o secundă, fiindcă mi-era teamă de necunoscut, de clipa următoare. Dar atingerea lui m-a liniștit și pentru prima dată cuvintele păreau să prindă conținut și să însemne ceva.
<< Totul va fi bine, draga mea. >>
Pentru prima dată după mult timp credeam. Și simțeam deopotrivă. Ninge. Imaginea reflectată în geam pare mai curând o fantezie. Un tablou de iarnă. Un bărbat care iubește o femeie plus aceeași femeie care-l iubește dă cu plus. Totalul = iubire.

Image

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s