fragment – Confesiuni –

Imagine

„ Cu inima strânsă mi-am adunat câteva haine și le-am îndesat în mica geantă de umăr. Îmi promisesem că nu aveam să mă mai întorc, că nu aveam să mai cerșesc afecțiune. Era una din acele promisiuni făcute într-un moment de nebunie, o promisiune de care avea să depindă liniștea mea. Mâna mi-a încremenit pe volan. O parte din mine nu voia să plece atât de ușor, dar cealaltă parte urla înăuntrul meu de suferință mocnită. Am dat drumul motorului și am pornit cu mii de gânduri și frământări spre niciunde. Nu știam încotro să merg, unde să mă refugiez. Fugeam. De mine. De lume. De trecut. Mă durea sufletul și tremuram de furie. Nu-mi venea să cred că deși mă consideram o femeie puternică nu aveam puterea de a rămâne și de a lupta. Nu puteam să cred că mă considerasem atât de ușor învinsă și clacasem chiar înainte de marele meci. Dar dezamăgirea și neîncrederea ți se inoculează în suflet pe neașteptate, iar eu deja suportasem multe alte lovituri. Riscam să devin tare ca granitul, o formă sculptată în piatră și nu îmi doream asta. Aveam aceleași visuri ca toată lumea, aceleași dorințe. Nu eram cu nimic mai specială dar știam în sinea mea că aveam cele mai speciale vise. Ardeam de nerăbdare să le împlinesc, să mă las furată de magia timpului, de căldura iubirii, de blândețea fericirii. Eram pregătită să am totul dar nu eram pregătită să pierd totul. A fost ca o lovitură bine gândită și executată de un maestru. Îmi plecasem deja capul. Renunțasem. Știam în acele secunde că fuga nu era o soluție, dar era singura ieșire pe care o vedeam pentru mine. Mașina zbura pe șoseaua umedă. Picurii de ploaie se zdrobeau cu furie de parbriz. Comparam vremea de afară cu cea din sufletul meu și realizăm că era aceeași furtună. Mintea îmi era înțesată de gânduri și îndoieli. Realizam că nu știam ce voi face momentul următor, că nu știam unde mă va duce fuga mea. Eram singură. Din nou. Dar niciodată singurătatea nu mi se păruse mai urâtă decât în acea zi. Aveam incertitudini. Aveam întrebări. Oare aveam să-mi revin ? Și dacă da, când ? Voi mai fi vreodată la fel ? Voi mai crede vreodată în iubire ? Dar în cuvinte ? Am știut în acel moment că trădarea unui om pe care îl iubești este singura armă care poate tăia adânc în suflet. Este singura armă care te poate răni de moarte. Și știind acel lucru oare aveam să mă vindec vreodată ? „

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s