Fără aripi

Imagine

Am căutat în privirea ta înțelegere și în sufletul tău iubire. Eram pe cale să mă transform într-un fluture superb și aveam nevoie de puțină căldură și lumină. Nu credeam să cer prea mult, dar tu ți-ai încrucișat brațele și ți-ai ferecat ușa inimii. Am așteptat zile în șir sperând că îmi vei deschide cel puțin o fereastră dar am obosit iar aripile s-au îngreunat. Chiar și căzută la pământ am căutat să sper că te vei trezi și mă vei căuta. Orele se scurgeau iar pământul devenea din ce în ce mai rece sub mine. Tremuram dar încă mai aveam în suflet o fărâmă de speranță. Încă credeam în tine. Dar când soarele s-a pierdut după munții plini de zăpadă iar vântul a început să sufle tulburător, am pierdut prima aripă. Dar am continuat să aștept pe treptele din fața inimii tale și mi-am învelit trupul rănit cu cealaltă aripă. Nu aveam să mai zbor niciodată, dar cel puțin speram că ai să mă vezi și ai să înțelegi cât de mult te iubesc. Însă ușa a rămas închisă și lumina stinsă. Și odată cu primii zori am pierdut și cealaltă aripă. Mă simțeam atât de goală și pustie, atât de distrusă și urâtă. Nu mai aveam nimic frumos să-ți dăruiesc , iubirea nu mi se mai părea îndeajuns. Soarele îmi ardea rănile și îmi simțeam trupul dizolvându-se. Rezistasem cât putusem de mult, dar cât poți rezista fără iubire ? Mi-am ridicat ochii spre ușa închisă și în acea secundă am renunțat la tine. Iubirea e dureroasă mi-am spus. Mi-am târât trupul sfârtecat după soare, căci aveam nevoie de căldură. Zi după zi, minut de minut, continuam să mă târăsc pe pământul murdar, tare și rece, plin de pietre. Am mers kilometri în șir până am ajuns în sfârșit soarele. Eram tristă, bolnavă, deprimată, cu trupul sfârtecat, cu sufletul în bucăți când am ajuns în sfârșit undeva unde era cald și lumină. Mă simțeam atât de ușoară, de parcă zburam și mă înălțam la cer deși în mintea mea eram conștientă cu nu mai aveam cum să zbor. Aripile mi se frânsese cu mult timp în urmă. Dar eu continuam să văd lanuri întregi de maci, de grâu încolțit, fășii albastre de ape limpezi și munți înzăpeziți. Nu mai simțeam nici frig, nici dureri, ajunsesem într-un loc magic, frumos, însorit și cald. Nu mai aveam aripi dar puteam să zbor . Și nici nu îmi mai păsa de urâțenia trupului. Zburam fericită din floare în floare gustând nectarul, mă luam la întrecere cu ceilalți fluturi fără aripi , râdeam, dansam și nu-mi mai era teamă de nimic. Ușa se deschisese pentru mine. Am intrat zâmbind. Și atunci mi-au crescut aripi. Și am zburat fericită în interior. 

PS : „ E îngrozitor să fii singur când odată ați fost doi.” – Paul Morand

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s