Iubirile cele mai mari sunt cele de care te îndoiești mai mult.

tftuui

„ Zorile m-au surprins ghemuită în fotoliul din fața patului în care el dormea liniștit. Întrebările îmi fugeau prin minte ca niște mingi de foc arzându-mi sufletul iar gândurile nu încetau să se rostogolească spre hăul care se deschidea nepăsător în mintea mea. Niciodată nu mai simțisem în mine atâta neputință cumulată. Nicicând nu credeam că mă vor încerca orgolii incomensurabile și că voi fi pusă în situația de a alege între ceea ce era bine pentru mine sau pentru alții. Egoismul meu dormise pentru mult timp, deși nu crezusem că am așa ceva în mine. Aproape întotdeauna am crezut că sunt un astfel de om, unic în felul meu, special și cu totul deosebit de ceilalți. Nicicând nu mă încercaseră emoții omenești, ca acelea de a fi gelos, invidios sau furios. Trăisem cu impresia că sunt o tipă calmă, sinceră, deasupra tuturor acestor trăiri negative și totuși mă dovedisem la fel de speriată ca și o fetiță. Era prea mult pentru mine. Nu-mi plăcea în ce mă transformasem. Mă consideram o femeie puternică și trebuia să mă comport ca atare. Mă durea că trebuia să iau o decizie atât de drastică și mă durea să știu că sunt capabilă de un astfel de sentiment rece și crud. Dar știam adevărul. Îl văzusem în ochii lui. Era incapabil să pună punct relației noastre. Iar tot ce se petrecea între noi doi ne consuma pe dinăuntru în aceeași măsură. Trebuia să fiu eu cea puternică, cea rece și calculată. Trebuia să fiu ea cea care trebuia să gândească pentru amândoi. O sarcină care nu mă deranjase până de curând dar care devenise neplăcută și amară în timp. El nu va ști niciodată cât de greu îmi va fi să fac asta. Mai degrabă aș fi renunțat la mine decât să-i fac rău și asta era tot ce trebuia să fac. Pentru ca el să fie fericit și să-și împlinească visul trebuia să renunț la mine, la visele mele, la tot ceea ce crezusem că va fi. Fiindcă în iubire nu ești nimic dacă nu poți pune mai presus de orice fericirea omului iubit. Și fiindcă el nu-mi ceruse nimic din toate astea dar eu puteam să citesc în sufletul lui ca într-o carte deschisă. E trist că în dragoste nu poți găsi calea de mijloc pentru un tratativ între minte și inimă. Sau poate că există dar eu nu am fost capabilă să o văd în orele de insomnii. Poate că unora nu le este destinat să cunoască fericirea, sau poate că el nu face parte din ea. Dar cum să știu asta dacă viața mi-l smulge atât de repede din brațe ? Și cum să mă alin și să merg mai departe zâmbind când sufletul strigă după apropierea lui iar trupul tânjește cu disperare după mângâieri ? Și cum să renunț după ce am sperat, după ce m-am rugat și implorat dreptul la o imensă iubire ? Nu pot. Zorii au venit. E timpul…”

– Confesiuni –
( fragment )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s