Confesiuni – fragment –

Imagine

Stăteam față în față, privindu-ne ca doi străini. Eu nu mai recunoșteam în el omul iubit și nici el nu mai găsea în mine femeia dragă. Și cu toate că eram conștienți de crudul adevăr, nici unul cu cuteza să facă pasul decisiv. Eram cumva legați de un fir invizibil care nu ne permitea să ne înstrăinăm. 
Ce vei face mâine ? am întrebat cu voce stinsă, încercând să dezmorțesc cumva tăcerea dintre noi. 
Nu m-am gândit atât de departe, mi-a răspuns rece și tăios privindu-mă acuzator. Nu-i puteam înțelege reacțiile. Și nici privirea ce părea că-mi străpunge sufletul. Alegerea aparținuse amândurora. Nu eram eu vinovata. Deși , mă simțeam ca atare. Tu ce vei face cu toate sentimentele și trăirile ? m-a întrebat dintr-odată, privindu-mă cu atenție. Profunzimea ochilor lui și a întrebării m-a tulburat cumplit. Nici eu nu gândisem mai departe de azi. 
Probabil o să plec pentru un timp, am spus aproape șoptit. Mă simt tulburată și chinuită de tot ce s-a întâmplat și nu mai rezist făcând față nesiguranței. Am vorbit cu Ela, merg să stau la ea o perioadă. Tu … ? l-am întrebat nervoasă. 
Mi-a răspuns într-un târziu evitându-mi privirea. 
Eu o să le las pe toate zilei de azi și am să privesc înainte. Am să te uit, mi-a spus cu o voce amară, care a sunat mai mult ca o promisiune. Un cuvânt care atârna greu între noi doi. Uitare, mi-am spus tristă. Ce păcat. Ce trist. Ce goliciune. Nu poți uita omul lângă care ai dormit, omul care ți-a intrat în suflet, omul care te-a marcat pentru totdeauna. Nu poți uita cuvintele, tăcerile, respirația, pielea, mirosul, tandrețea, iubirea. Nu poți uita ceea ce ți-a fost tatuat în suflet de bunăvoie. 
Sper să poți s-o faci, i-am spus cu voce tremurândă. Trebuia să ne spunem adio, și nici unul dintre noi nu știa cum. Măcar tu să o poți face, mi-am spus în gând. Pentru mine nu era așa simplu. Uitarea nu era un cuvânt care aparținea felului meu de a fi. Și nici nu puteam să fiu impersonală, crudă și sarcastică. Nu puteam pretinde că aveam să-l uit în secunda următoare. Mă îndoiam chiar că îl voi putea uita vreodată. Era o parte din mine așa cum eu eram o parte din el. Chiar dacă nu avea să recunoască niciodată. Chiar dacă voia să mă lase trecutului. Chiar dacă se îndoia din tot sufletul de tot ce trăisem în acele câteva luni. Era greșeala lui dar și a mea fiindcă îi permisesem să ne facă asta. 
Oare a mai rămas ceva de cârpit ? De adunat ? Oare se mai pot lipi cioburile unei mari iubiri ? 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s