Fragment – Confesiuni

Imagine

” – De ce nu zâmbești niciodată în fotografii ? mă întrebă pe un ton curios , în timp ce privirea lui trecea de la o fotografie la alta. Toate făcute în diferite momente din viața mea și totuși el avea dreptate. Nu aveam nici una în care să zâmbesc, nici una în care să par că mă bucur. Probabil că fotografia surprinde nu numai chipul ci și ceea ce se ascunde în spatele lui, sufletul. Iar, în cazul meu, sufletul era prea obosit și prea deprimat pentru a mai zâmbi. 

– Cred că nu am un răspuns la întrebarea ta, i-am răspuns zâmbind trist. Probabil că nu am avut starea de așa natură încât să mă pot forța. 

– Dar nu trebuie să te forțezi, Ana. Totul trebuie să vină de la sine, natural, fără artificii. Dacă sufletul se simte bine, dacă e pace și armonie în interior, dacă soarele strălucește puternic în inima ta , atunci norii nu au ce căuta pe chipul tău. Nu pot să cred că în toate aceste fotografii nu a existat nici măcar un moment în care te-ai simțit minunat, degajată, continuă el să-mi vorbească. 

– Poate. Numai că îmi pare că eu am fost așa dintotdeauna. Nu mai țin minte când am zâmbit ultima oară. Nu îmi mai amintesc dacă a fost la o glumă sau pur și simplu fiindcă am simțit că trebuie să o fac. E mult de când am zâmbit ultima oară. E mult de când colțurile gurii s-au ridicat dintr-o plăcere nevinovată și nu din sarcasm. E mult de când nu mi-am mai simțit sufletul valsând sau tresărind de fericire. Prea mult că am și uitat deja cum să zâmbesc, am spus continuând să mă explic. Nu trebuia să dau explicații . Și mai ales lui. Nu mi le cerea, dar eu simțeam că e necesar. Poate fiindcă așa mă descărcam, sau poate că simțeam nevoia să ascult o altă părere. 

– Poate nu-ți dai seama dar nu avem nevoie de momente speciale ca să ne simțim bine, ca să zâmbim din toată inima. E suficient ca în drumul tău să dai peste o floare răsărită de nici unde ca să-ți reamintească de forța fragilității. Și îți garantez că vei zâmbi, învățând o lecție importantă. E suficient să deschizi larg ochii și inima pentru ca anumite clipe să ți se dezvăluie în toată splendoarea, pentru ca lecțiile vieții să-și facă loc nu numai în minte dar și în suflet. Zâmbește puțin câte puțin în fiecare zi pentru tine, pentru sufletul tău. Ești crispată, rece și matură. Iar la douăzeci și șase de ani nu trebuie să arați și să te simți ca la cincizeci. Greutățile vieții nu ar trebui să lase urme în sufletul tău, fiindcă ești mai puternică decât lași să se vadă, mai puternică chiar decât îți imaginezi tu. 

Haide, zâmbește și arată-mi că simpla mea prezență este o bucurie pentru tine. Că eu contez și sunt un motiv suficient pentru a zâmbi, nu doar azi ci pentru totdeauna. 

Am zâmbit sincer și l-am privit în ochi. Îmi doream ca în acel moment cineva să ne facă o fotografie. Să-mi surprindă urma aceea caldă de pe chip , dâra fierbinte din suflet ca să-mi țină de cald pentru zilele în care el nu avea să mai fie cu mine. Mai erau două ore până la plecarea lui și până la stingerea zâmbetului meu. Mă privea și păreau că ochii lui citeau în mine. Știau ce gândeam, ce simțeam și îmi zâmbeau liniștiți parcă dorind să-mi dea putere. Zâmbete. Nu știam că și ele se pot exprima și că pot spune atâtea. Zâmbetul lui îmi promitea că totul va fi bine, al meu că mi-era teamă. Atât de multe cuvinte spuse într-un simplu surâs. Atât de multe trăiri exprimate printr-o ridicare ușoară de buze. Poate că totuși ar fi trebuit să ne facă cineva o fotografie. ”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s