Subestimarea – un pas înainte și doi înapoi.

11924764_1519569828333785_6125127100986882887_n

De cele mai multe ori ne subestimăm. Am observat-o la mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu care îmi intersectez întâmplător pașii. Nu am înțeles niciodată de unde provine această teamă absurdă care ne inundă cele mai intime gânduri și ne amorțește simțurile. Nu am înțeles de unde ni se trage această neîncredere pe care o simțim în cele mai importante momente, în clipele în care trebuie să iei cele mai dificile decizii. Nu am înțeles de ce inima este atât de neliniștită în preajma alegerilor, de ce sufletul  este atât de tulbure în preajma momentelor cheie din viețile noastre. Parcă, cu cât ajungem mai aproape de ceea ce ne-am dorit, cu atât mai mult ne simțim mai departe de atingerea obiectivului personal.

Ne lipsește încrederea individului care are succesul de partea lui. Ne lipsește pasiunea și determinarea individului care știe că va reuși. Ne lipsește motivarea omului care este una cu visul său.

M-am întrebat de ce fac asta. De ce mă subestimez. De ce nu am suficientă încredere în mine. De ce nu risc niciodată. De ce nu sunt spontană. Și nu am ajuns la vreo concluzie. Pur și simplu nu sunt așa. Sunt un altfel de om. Ceva mai prudent decât sunt alții. Ceva mai cuminte, mai analitic, mai lent. Îmi place să observ lucrurile și să le disec. Și când dau peste ceva care mă depășește, pur și simplu mă dau deoparte.  Fără să încerc, fără să mă strădui, fără să-mi impun să reușesc. De ce fac asta? Nu știu. Răspunsurile întârzie să apară. Știu doar că în sinea mea râvnesc la ziua în care o să încetez să mă subestimez, la ziua în care o să încetez să mă descurajez, la ziua în care nu o să mă mai tem de consecințe. Râvnesc la ziua în care o să-mi trăiesc viața, pentru că acum nu o fac decât pe jumătate. Știu asta în sinea mea. Și devine mai greu când o recunosc și o spun cu voce tare. Nu am suficientă voință pentru a lăsa în urmă toate aceste rețineri, dar acest lucru nu mă împiedică să lucrez constant la mine însămi. Și poate că trăiesc cu jumătăți de măsură, și poate că mă subestimez din când în când, și poate că port în suflet îndoieli și regrete, însă sper ca toate acestea să mă ducă în punctul în care îmi iau inima în dinți și încetez să mă lamentez pentru fiecare eșec din viața mea. Poate …am această speranță pentru mine. Și pentru toți cei care ne subestimăm și trăim în culori de gri. Lumea pentru noi nu e deosebită, nu e minunată, nu e extraordinară. Noi vedem lumea așa cum este ea, deși poate ne dorim să o vedem așa cum o văd ceilalți. Miraculoasă. Frumoasă. Plină de provocări și necunoscute.

E dificil să te schimbi. Nu imposibil, însă! Știu asta, mai trebuie să lucrez în această direcție.

„Căutam mereu putere şi încredere în afara mea, dar acestea vin dinăuntru. Erau acolo dintotdeauna” ~ Anna Freud

 

Praful din suflete se șterge doar cu iubire.

large (79)

În periplul meu prin viață întâlnesc tot felul de oameni. Oameni fericiți. Oameni de succes. Oameni iubiți și iubitori. Oameni zâmbitori. Oameni încrezători. Oameni curajoși. Însă, pașii mei ajung și în dreptul oamenilor deprimați, oamenilor lipsiți de speranță și lumină, oamenilor marcați de experiențe și eșecuri, oamenilor care nu mai văd nimic special în viețile lor. Oameni tăcuți, singuratici, care trăiesc din amintiri și se hrănesc cu iluzii. Oameni care au permis prafului să se depună pe sufletele lor. Cum au ajuns în acest stadiu al vieții lor? Doar ei știu cum. Poveștile personale rămân subiecte tabuu, însă fiecare poate concluziona pentru el însuși.

Atunci când ești dezamăgit în dragoste poți lua două decizii. Să ierți și să iubești pe cei care au rămas alături de tine sau să te închizi înăuntrul tău, să tragi obloanele inimii și să te prefaci că nu ai nevoie de nimeni.

Atunci când îți este înșelată încrederea și simți că nu mai poți avea încredere decât în tine ai de ales. Să îți sacrifici din nou sufletul în speranța că cine îl va merita va știi să îl aprecieze cu adevărat sau să îl închizi departe de ochii lumii, într-o colivie colorată, dar lipsită de viață, lipsită de sentimente, lipsită de lumină și aer.

Atunci când ești lăsat pe dinafară de cei numiți „ prieteni” și te simți ca și cum ai fi rămas fără aer, ai de ales. Fie te refugiezi în singurătatea inimii tale și te consolezi cu amintirile, fie te îmbărbătezi și îți cauți alți prieteni. Lumea este plină de oameni frumoși, de oameni asemeni ție. Dacă cineva ți-a înșelat încrederea, te-a alungat de lângă el, nu înseamnă că nu vei mai găsi pe nimeni care să îți fie prieten.

Atunci când greutățile vieții nu te ocolesc și te lovesc cu forța unui taifun, ai de ales. Fie te aduni și lucrezi la rezistența interioară, fie rămâi împrăștiat în zeci de direcții.

Orice ai face în viața aceasta amintește-ți că întotdeauna ai de ales. Decizia îți aparține de fiecare dată. Nimeni nu te obligă să iei decizii proaste. Nimeni nu te forțează să rămâi la pământ. Sunt deciziile tale cele care te vor ridica sau te vor pune la pământ. Sunt alegerile tale cele care îți vor aduce succesul. Nu uita asta și nu permite sufletului să atragă praful eșecurilor. De fiecare dată când suflă vântul în ungherele inimii tale decide să-i răspunzi cu aceeași monedă. Suflă și tu în direcția lui cu aceeași putere, cu același curaj, cu aceeași determinare.

Unde sunt eu în această poveste? Undeva la mijloc🙂 Determinată să rezist oricăror furtuni, decisă să înving orice temeri, pusă pe fapte mari.

In viata nu exista decat o singura forta pozitiva, iar aceasta forta este iubirea.

large (11)

Ne dăm seama cât de mult iubim viața atunci când lucrurile care ni se întâmplă și pe care le facem să se întâmple ne aduc satisfacție, echilibru, o stare de mulțumire și împlinire. Ne dăm seama că iubim viața în momentele în care sufletul nostru vibrează la unison cu gândurile, când starea noastră interioară nu este influențată de schimbări, când nu simțim teamă, tulburări sau îngrijorări cu privire la ziua de mâine sau viitorul apropiat. Ne dăm seama de modul în care iubim viața când dăm tot ce putem fără să avem rețineri, când punem pasiune în lucrurile pe care le facem, când iubim oamenii și îi punem deasupra tuturor lucrurilor materiale.

Am început acum câțiva ani să adopt un nou stil de viață, care în cazul meu funcționează de minune. Am început prin a-mi începe fiecare zi mulțumind, așternând pe hârtie sau aici pe blog motive pentru care sunt recunoscătoare, lucruri, stări sau oameni pentru care m-am simțit binecuvântată. Este un stil care-ți permite să nu fii sufocat de gânduri egoiste, de întrebări gândite, dar nerostite, de emoții negative. Este un stil care te ajută să te redescoperi din toate punctele de vedere, să te înțelegi, să ajungi la niște concluzii și să-ți trasezi câteva obiective. Este un mod de viață simplist, în care m-am refugiat, și am ajuns la concluzia că îmi face bine, atât trupește, cât și sufletește.

Sunt zile în care mă trezesc complet bine-dispusă, energică și încrezătoare, dar și zile în care oboseala își lasă amprenta asupra mea, în care faptele celor din jur îmi ating fără să vreau sufletul, în care gândurile mă copleșesc și îmi tulbură echilibrul. Pentru aceste zile mi-am păstrat câteva afirmații motivaționale care să mă ajute în regăsirea echilibrului, în înțelegerea faptului că totul în viață se petrece după voia lui Dumnezeu și nu a noastră. Le împărtășesc cu voi, în speranța că vă vor fi de ajutor.🙂

  • caută întotdeauna aspectele pozitive din viață, fie că privești la relația ta, la job-ul tău, la familia ta, la tine însăți.
  • poți atrage cu ajutorul gândurilor și a stării interioare toate lucrurile bune la care visezi în secret
  • cu cât dăruiești mai mult, cu atât vei primi mai mult
  • totul în viață stă sub efectul bumerangului, ce trimiți în afară se va întoarce la tine. Ai grijă ca tot ce pleacă din sufletul tău și din mintea ta să fie frumos, plăcut și încurajator.
  • spune „ mulțumesc” în fiecare zi a vieții tale. Nu un mulțumesc de dragul de a spune, ci unul din adâncul sufletului, pe care să-l crezi și să-l simți.
  • nu poți alege să nu treci prin diverse situații, însă poți decide cum să treci prin ele, cu capul sus, încrezătoare și determinată, sau copleșită de teamă și griji.
  • fiecare zi reprezintă o șansă de a-ți schimba viața. Profită de oportunități și provocări, și nu fugi de ele.
  • trebuie să începi să-ți cultivi o stare de spirit pozitivă și să lucrezi intens în fiecare moment. Gândurile negative, grijile și temerile ne ating sufletul în clipa în care îl lăsăm descoperit.
  • alege să-ți umpli fiecare zi cu lucruri frumoase, cu gânduri pozitive și sentimente pline de speranță. Alege să asculți muzică, să citești o carte, să pictezi sau să faci lucruri care îți fac plăcere. Întotdeauna lucrurile care te fac să zâmbești și lucrează la menținerea echilibrului interior să fie în procent mai mare decât restul activităților care nu îți fac plăcere, dar pe care trebuie totuși să le îndeplinești.

Nu azi, dar cândva…

large (4)

Amânări. Lucruri începute și cam atât. Vise sufocate din fașă. Începuturi și temeri. Zile noi irosite pe suflete slabe. Dorințe și nimic mai mult. Gânduri pierdute în negura timpului. Pe toate le poartă inima noastră, ca un veteran de război care-și poartă cu tristețe amprentele tuturor bătăliilor purtate.

De ce o facem? De ce lăsăm pe mai târziu ceea ce putem face la momentul respectiv? De ce este mai ușor să trăim de azi pe mâine, decât dacă am trăi de azi pe azi?

Oamenii fericiți nu trăiesc cu amânări. Ei nu-și lasă visele pe „ altă dată”, ei nu-și permit să irosească timp, ei nu pot concepe să lenevească. Pentru că în fond, toate aceste amânări, toate aceste lucruri lăsate în „ așteptare” nu sunt altceva decât stări de lene și de plictis ale omului de rând.

Ne gândim că ne forțăm prea mult dacă am mai face un lucru. Ne gândim că oricum suntem obosiți sau că eforturile noastre sunt în van. Propria noastră negativitate duce la amânări constante. Pentru că un om a cărui gândire este pesimistă nu poate concepe să lupte pentru ceva în care nu crede.

Renunțăm la lucruri fără să le dăm o șansă. Știți vorba aceea cu „ fiecare lucru are momentul său”? Ei bine, este adevărată! Trăită și regretată de către subsemnata. Poate de aceea detest amânările. Poate de aceea insist atât de mult să-mi trăiesc viața din plin.

Când amâni să te bucuri de viață, când amâni să te împaci cu cineva, când amâni să încerci lucru noi te ofilești. Poate nu simți imediat această schimbare, însă ea se produce de la prima amânare. Din clipa în care ai spus cuiva – „ nu acum”.

Nu există buton de amânare pentru omul care-și vrea visul îndeplinit. Nu există nimic pe lumea asta pentru omul care știe ce vrea de la viață, care știe în adâncul sufletului care îi este scopul pe pământ. Nu există „ mai târziu”, „ dacă am timp”, „ o voi face mâine, nu acum” pentru cel care trăiește momentul.

Ziua în care am încetat să mă grăbesc …

12705244_907644006000857_9113074774553800642_n

Ai avut vreodată impresia că viața îți fuge pur și simplu de sub picioare? Ai simțit vreodată că dacă nu te grăbești s-ar putea să pierzi ceva? Ți-ai spus vreodată că vei avea altă ocazie pentru a face un anumit lucru, dar acum e timpul să o iei din loc? Te-ai certat vreodată că nu ești cu 2 pași înainte în fața vieții? 

Dacă răspunsul e DA la toate întrebările ar fi cazul să te oprești. Nu te gândi prea mult. Oprește-te și dă-ți ocazia să reflectezi la ceea ce te impulsionează să prinzi viteză. Ce te determină să nu te bucuri de viață așa cum meriți și  te împinge de la spate să faci cât mai mult, cât mai bine și dacă se poate pe toate odată.

Această abilitate impresionantă de a putea face zece lucruri deodată fără a-ți pierde concentrarea este mult căutată în rândul angajatorilor. Sunt doriți oameni care știu cum să-și gestioneze timpul în așa fel încât să facă cât mai multe într-o perioadă scurtă de timp. Din păcate, multitasking-ul este văzut ca o soluție și în viața de zi cu, nu numai în viața profesională. Ne folosim de această abilitate extraordinară de a ne concentra pe toate lucrurile, însă la nivel superficial. Faptul că trecem pur și simplu prin viață nu înseamnă că o și trăim sau o savurăm din plin. Înseamnă doar că suntem niște musafiri veniți ocazional în vizită.

Ce gând înfiorător! Să fii musafirul propriei vieți.

Și eu am fost una dintre persoanele care-și contabiliza fiecare minut în parte și încerca să stoarcă tot ce se putea din el. Să fac cât mai multe într-un timp cât mai scurt- acesta era obiectul meu la job. În fiecare zi căutăm scurtături sau vânam colegi care aveau oarecare succes la a îndeplini anumite task-uri rapid.Speram să prind și eu din zbor câteva trucuri. Credeam că succesul constă în cantitate, și nu în calitate. Eram atât de prinsă cu serviciul, încât și în viața personală făceam aceleași lucruri. Nu aveam răbdare să văd un film cap-coadă, nu puteam sta locului 5 minute fără să-mi doresc să fac altceva, nu terminam un lucru că doream să termin un altul, scurtam timpul petrecut cu cei dragi dând vina pe toate lucrurile pe care trebuie să le pun la punct, încercam să mă împart în două locuri astfel încât să nu pierd nimic etc.

Ceea ce nu am realizat atunci, dar conștientizez acum a fost faptul că încercând să-mi forțez trupul, îmi oboseam sufletul. În loc să fiu mulțumită și fericită cu reușitele mele mă simțeam din ce în ce mai deprimată, mai obosită, mai chinuită de gândul că va trebui să o iau de la început cu toate acele lucruri care deveniseră o povară pentru mine.

În viața mea nu mai aveau loc lucrurile frumoase, oamenii dragi, gândurile pozitive pentru că efectiv le înnăbușeam din fașă. Reușeam să fac atâtea lucruri mărunte deodată, însă nu reușeam să-mi mulțumesc sufletul, să-mi liniștesc mintea, să-mi bucur trupul.

Graba cu care făceam lucrurile, viteza cu care mă deplasam prin viață m-au făcut să ajung la capătul puterilor. Epuizată, stresată, mult prea irascibilă am luat decizia să mă opresc. Și mi-am spus „ STOP!” Și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă așez pe iarba din fața casei mele și să respir. Am simțit ca și cum nu respirasem de ceva timp. Ca și cum în graba mea de zi cu zi renunțasem la a mai respira. Și am meditat. Mult. Cred că a fost prima oară în câțiva zeci de ani în care am „irosit” efectiv ore bune doar meditând, doar gândindu-mă și plănuind. Fixându-mi obiective fără să-mi mai pese de cât îmi va lua ca să te ating. Scopul meu era să mă relaxez pentru o vreme ca să mă pot întoarce la lucru. Însă, am făcut mult mai mult de-atât.

Am învățat cum să dau vieții timp, cum să mă bucur din nou de lucrurile frumoase din jur, cum să învăț să trăiesc, să zâmbesc, să privesc un film până la capăt, să citesc o carte fără să am sentimentul că sunt pe fugă, să merg mai încet, să iau viața la picior și să descopăr cât mai multe peisaje minunate.

Ceea ce am făcut în momentul în care m-am trezit de-a binelea a fost să-mi stabilesc un nou obiectiv : uită de grabă, trăiește după cum îți dictează inima și nu după ticăitul ceasului. Și exact asta am făcut și fac. E un sentiment minunat și eliberator să nu te mai simți constrânsă de orele care se scurg, de timpul pe care-l vezi irosindu-se. Pentru că atât timp cât faci lucruri interesante și găsești un echilibru între suflet, minte și trup, timpul se transformă în calitate.

Amintește-ți acest lucru când simți că te grăbești și apasă frâna.

O viață care merită trăită nu este cea în care stai cu piciorul pe accelerație. O viață fericită și împlinită este acea viață care îți permite să savurezi tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. 

Să te oprești și să te bucuri de plăcerile simple ale vieții de zi cu zi – aceasta înseamnă să trăiești cu adevărat.

Vorbe care câștigă suflete. — Viata te iubeste!

“Pune-ti inima in toate vorbele tale, dar nu-ti pune toate vorbele in inima.” – V.M. Kwen Khan Cuvintele sunt cele care apropie și despart oameni. Cele care leagă sau destramă prietenii. Cele care te ridică sau te coboară în ochii celor din jur. Cele care vorbesc despre tine, de bine sau de rău. Cele care îți […]

via Vorbe care câștigă suflete. — Viata te iubeste!

Curajul de a fi TU!

f4495cd0c0eb66a396357a85b1f049f6

Am nevoie de timp ca să mă regăsesc – este gândul care ne trece tot mai des prin minte. Fie că suntem tineri, fie că suntem oameni maturi, cu toții ajungem în cele din urmă la concluzia că ne-am petrecut o mare parte din viață fiind ceea ce vor alții. Fiul / fiica perfectă, mama/tatăl perfect, sora/fratele perfect, iubitul/ iubita perfectă. Ne-am schimbat în funcție de așteptările celor din jur. Ca să fim acceptați ne-am înlăturat, conștienți fiind, originalitatea și unicitatea. Am acceptat rolul de copie fidelă a celor din jur, copie a modului de gândire, copie a modului de comportament, copie a modului de a fi. Ne-am săturat să tot jucăm aceste jocuri ale societății în care trăim, să purtăm aceste măști care ascund esența ființei noastre, însă nu facem nimic ca să ne retragem din joc. Luând decizia de a îndepărta aceste straturi poluante de pe noi și din interiorul nostru există două posibilități: te regăsești și continui de acolo sau nu mai găsești pe nimeni în locul tău și ești nevoit să te creezi. Indiferent de ce descoperi înăuntrul tău, un lucru e cert – trebuie să te decojești de straturile groase de false identități cu care societatea te-a „ premiat”.

Cu job-urile pe care le avem, cu stresul amplificat tot mai mult de acțiunile și deciziile noastre, cu presiunea acută din partea părinților, soțului /soției, șefului nu este de mirare că ne simțim sufocați. Nu mai știm care ne sunt visele, obiectivele. Ne întrebăm tot mai des care este rolul nostru pe pământ, care este sensul vieții noastre. Suntem copleșiți de lucruri mărunte transformate peste noapte în probleme uriașe cărora nu le mai putem face față. Nu mai știm cine suntem cu adevărat. Nu mai avem siguranța că visele ne aparțin nouă sau celor din jur. Nu mai realizăm cât de profundă este schimbarea cauzată de cei din jur, de temerile tale. Ne simțim prinși într-o buclă a timpului fără vreo putere de a ne smulge din acel iureș. Și până într-un punct chiar suntem niște prizonieri. Însă nu ai lumii din care facem parte. Nu ai societății care ne împovărează tot mai mult. Nu ai oamenilor care ne înconjoară și care refuză să ne accepte așa cum suntem.

Suntem prizonierii propriei lașități. Ne plângem, însă nu luăm măsuri. Ne simțim comozi în mijlocul mizeriei create de noi. Am acceptat ca părerea celor din jur să conteze pentru noi. În fiecare zi mai mult. Până ce am devenit alții. În întregime. Ne privim în oglindă și ne întrebăm cine este străinul cu chipul ridat și păr alb care nu-și mai poate îndrepta umerii. Ne întrebăm cine este străinul care își pleacă privirea în fața provocărilor și îngenunchiază în fața eșecurilor. Ne întrebăm cine este străinul cu suflet golit de vise, de speranță, de țeluri. Cine este el? Cine a fost el? Cum a ajuns în acest fel?

Este nevoie de curaj pentru a ne regăsi. Pentru a ajunge la concluzia că este necesar să ne regăsim. Pentru a conștientiza că ne-am pierdut undeva pe drum. Este nevoie de curaj pentru a privi în sufletele noastre, a înțelege unde am greșit și a îndrepta și corecta erorile făcute. Este nevoie de curaj pentru a înțelege că nu poți fi fericit atât timp cât atârni de o ață subțire numită părerea celor din jur.

Întrucât suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu suntem perfecți așa cum suntem. Nu avem nevoie de „îmbunătățiri” și nici de confirmări din partea celor din jurul nostru. În schimb, avem nevoie de confirmarea lui Dumnezeu în permanență. Nu avem nevoie să ne schimbăm pentru alții, ci pentru noi, dacă simțim această necesitate. Nu trebuie să ne rușinăm pentru că nu suntem la fel de frumoși, inteligenți, bogați sau de succes ca alții. În felul nostru, unic și simplu, suntem la fel de valoroși ca și ceilalți. Nu avem nevoie să ni se valideze deciziile, acțiunile, gândurile sau sentimentele. Cel puțin nu de către semenii noștri. Singurul care o poate face este Dumnezeu. Atât timp cât suntem buni unii cu ceilalți, atât timp cât ne acceptăm și ne iubim așa cum suntem, atât timp cât ne ajutăm și ne încurajăm unii pe alții trăim fără presiune, fără stres, fără convingerea că suntem „ nimeni” în lumea noastră.

Nu suntem „ nimeni”. Dimpotrivă. Suntem cineva. Suntem copiii lui Dumnezeu, indiferent de frumusețea cu care am fost înzestrați, indiferent de mentalitatea moștenită, indiferent de calitățile sau defectele pe care le avem. Pentru Dumnezeu acestea sunt lucruri mărunte care nu merită nici măcar un gând. De ce să ne stricăm întreaga viață din cauza grijilor și a gândurilor că nu suntem plăcuți de alții? De ce să ne ascundem o viață întreagă adevăratul Eu? De ce să-mi lipsesc de culoare și veselie zilele ?

Este nevoie de curaj pentru a lua decizia potrivită. Și determinare. Și o doză mică de încăpățânare atunci când lucrurile nu vor ieși în felul dorit de voi. Nu vă speriați! Nu dați înapoi! Acceptați-vă și iubiți-vă pentru ceea ce sunteți și veți primi același lucru din partea celor din jur.

sursa foto: Pinterest